Prizonierii propriilor aspirații

după  o  nuvelă de Mugur Isărescu

Candva în anno domini 196X, după nașterea tatălui meu, părinții lui săraci, având două joburi simple la spitalul din localitate construiau cam cu forțe proprii, inclusiv turnând și arzând cărămidă, o căsuță de 2 camere. Odăi. În condițiile vremii, cu buda la veceu și țurțuri la puță, desigur.  Avea în momentul ăla  vreo 30 de metri pătrați utili + beci, iar construcția a durat sub un an. Ulterior, în circa 5-10 ani,  au mai anexat 2 camere din cărămidă, în spate , ducând spațiul util  pe la vreo 55-60mp.  Când am făcut eu ochi, prin anii 80 , curtea era deja plina de acareturi: grajd, cotețe de porci, magazie, pătul, fânar, o mică bucătărie de vară în curte, o alta bucătărie de vară din lemn , care ulterior s-a transformat într-o anexă de locuit cu 2 camere ( casa mică)  și + 20mp la spațiul util , asta-i presupun sa urci pe equity ladder varianta de la țară.

Dar să nu derulăm așa repede. Să ne întoarcem în 197X, când bunicii mei  se apucau de construit o altă casă, pentru fiul lor cel mare, care urma să își întemeieze o familie. De data asta erau mai în bani, copiii lor mai mari, au pus umărul mai cu talent și au ridicat o casă din cărămidă, cu 2 dormitoare, bucătărie, cămară, sală închisă ( verandă), în total vreo 70mp.  Să notăm c-au trecut nu mai mult de 10 ani.  Fiul lor cel mare s-a mutat în casa aia acum vreo 6-7 ani, când a ieșit la pensie. Trololol. Până atunci a locuit într-un apartament pe care i l-a oferit partidul și pe care ulterior revoluției l-a cumpărat cu bani de țigări, dar fără să se lase de fumat. S-a lăsat mai târziu totuși, că s-au scumpit ( aka s-a dus dracu’ și leul și salariul lui) de nu și le mai permitea .

Într-un ultim efort al bunicilor mei, în anii 198X, după ce a cumpărat tata un lot de pământ să-și facă el casă, la început de ani ’80, au construit o casa pentru copilul cel mai mic.  Și mai mare.  3 dormitoare mari , mai mari decât am eu în apartamentul de la București,  bucătărie,   beci, magazie deasupra beciului, baie . Tot așa cu participațiune de la toată familia.

Cred ca-i mai mare de 80mp.  Casa aia a durat ceva, nu-i pe deplin terminată nici acum . Din mai multe motive.  Unu ar fi  că s-au întins cam mult în timp ce-au îmbătrânit și s-au împuțit și vremurile.

Al doilea, că celălalt copil nu s-a mutat încă acolo – presupun , pentru că nu a ieșit încă la pensie, lol, și că s-a căsătorit, lucra la oraș și a primit apartament de la tata Ceao, trololol, și nu a mai avut nevoie să termine casa aia. Iar după ’90 lucrurile au mers greu, poate știe domnu’ Isărescu de ce.

Probabil pentru că ne-au ținut și el și ceilalți, ”prizonieri ai propriilor aspirații”, lol. Cât de adâncă și duplicitară e expresia asta, care caracterizează soarta românilor care am mai rămas pe aici.

Cum ar veni, cel mai fraier din faza asta , pare să fie tata, că el nu s-a mutat la oraș, nu a primit apartament de la tata Ceao, și-a rămas în casa bunicilor.  Poate, dar  nu a suferit prea tare, că-n ’86 cumpăra cu banii jos ( 80, 000 de lei)  , că e păcat să iei credit de la bancă și să fii prizonierul propriilor aspirații, casa asta, în care stau eu acum când merg la țară.    Și până în ’89 a mai adunat 80,000 de lei  banii  jos, cu care voia să cumpere un apartament cu 3 camere în oraș, dar pula mea, era încă comunism, i-au mai tras ăia și la muie : ”Tu câte dracu’ case vrei, bă, să cumperi, că deja aveți toți din familie cu câte una mai mult decât aveți voie”.  Trebuia să divorțeze de mama, să…în fine. A lăsat-o așa.  În familia mea nu a fost nimeni  pe combinații de de partid, turnatori, sau muncitori în poziții cheie de unde să poți să furi. Au muncit toți, și servicii, și agricultură, pe brânci, pe vremea când chestia asta nu era subzistență că foamea umbla pe străzi printre oameni și poate au mai înșelat ei statul pe ici pe colo, pe la vreo taxă și autorizație, dar asta e, era munca lor și nimeni nu-i sfânt. Am zis că părinții lui tata au fost săraci și proști?

De ce sunt importante aceste aspecte? Pentru că zice domnu’   guvernator:

Se spune că oamenii care şi-au luat case au devenit robii băncilor. Nu au devenit robii băncilor. Ei au devenit prizonierii unei aspiraţii pe care doreau să şi-o îndeplinească, de a-şi face o casă. De a-şi face o casă rapid, fără să aştepte 20-30 de ani, dotată de la început, pe care s-o plătească în 20-30 de ani.

Și mai zice:

Eu am trăit în copilăria mea maniera în care se făceau case. Nu erau pe atunci credite…reușeai după 20-30 de ani să-ți construiești casa. Se spune că cei care și-au luat case au devenit robii băncilor. Nu e adevărat. Ei au devenit prizonierii propriilor aspirații

Copilăria și adolescența lui Isărescu au fost undeva între anii 1955 și 1965.  Într-un loc apropiat de acela pe care l-am descris eu mai sus.

Carevasăzică minți, domnule Isărescu, minți cu spume.  E adevărat că timp de 20-30 de ani oamenii își îmbunătățesc casele. Dar de la asta până la discuta de plata pe 30 de ani a unui coteț la etajul 15 al gropii de gunoi, cu drumuri de nămol ( la mine în sat au asfaltat drumurile principale in 197X,  apropo), e un lung drum demagogic.

Și genul ăsta de discurs chiar îmi face scârbă.

Să nu care cumva să cădem în păcatul de-a ne dori o casă mai devreme de vârsta medie de pensionare, că-n rest totul e ok, bancile-s bine , mulțumim,știm. Nu prea-mi pasă de Iliescu c-a trecut mult timp de când nu l-am mai văzut, dar cred că am să-i fac o pagină .