A trecut juma’ de an de la lansare. Probabil ca l-ati vazut deja , ca are 3 oscaruri , desi nu cred, ca nu e chiar un film de cinema.
N-ai de ce sa mergi la cinema sa vezi filmul asta. Nu ca ar fi rau.
Mai e si cu muzica jazz, care produce plictiseala numai la auzul numelui. Filmul nu e despre muzica neaparat.
Dar daca nu poti intelege niste chestii minore despre muzica nu intelegi filmul.
E despre ce faci cand esti cel mai bun la ce faci si nu da nimeni nicio pula pe munca ta , ca munca ta e invizibila si oricum nu e prea populara.
Ce faci cand lumea il lauda pe unu’ care inscrie un gol la un meci de fotbal din liga a treia , in timp ce tu te umpli de sange sa obtii locul in orchestra celei mai bune universitati . Citat:
” Neiman , you earned the part. Alternates , you wanna clean the blood out of my drum set ? ”
E despre faptul ca lumea in general habar n-are ca jazzul nu e facut de sax si trompete cum crede lumea, ci de tempo, si anume de tobe. Si cam aia e cea mai dificila parte si mai bine din jumatate din auditoriu habar n-au macar si nu dau doi bani pe tobagiul care isi scoate sufletul sa tina tempoul la 400 bpm. Stiti ce inseamna asta? 6.66 bps. Un AK47 are o rata de foc automat ciclic de 600 “BPM” , dar practic cu , cartuse cu glont, cam 100 “bpm”, gen ca idee.
Iar dirijorul… Fantastic. Genul de om care te arde pe rug si se pisa pe tine pana cand mori sau oferi ce ti se cere. Deliver or die.
Un fel de instructor de legiune straina a jazzului.
Interesant mod de a arata ca de la un anumit nivel nu mai exista niciun fel de distractie , amuzament sau pasiune in a face lucrurile perfect sau pe aproape. Doar o nevoie distructiva sora cu viciul.
Mi-a placut. De ambele dati cand l-am vazut.
