Copilul cel mare, acum o vreme, îmi cere un capsator, i-l dau.
Iese din camera cu el, trântește ușa și aud un trosc pe gresia din hol.
Se întoarce și zice :
-Tati, mi-a scăpat capsatorul pe gresie și l-am stricat. Din greșeală.
Voiam sa zic ca asta e, dacă a greșit iau altul. Dar copilul continuă.
– Dar era bătrân, și-așa, îl ai de multa vreme, iei și tu altul.
Chestia asta ma racaie pe creier. Și continuă :
– Are o sută de ani, cât vrei sa îl ții?
Atunci zic:
-Nu, tată, nu s-a stricat de bătrân, tu l-ai stricat și ar trebui sa înțelegi asta și valoarea lucrurilor. Du-te și adu-mi 10 lei din bani tăi. Ar trebui să…
Și continui să vorbesc singur, că îmi răspunde :
-Bine!
Și fuge și îmi aduce zece lei zâmbind.
Tot încerc să îi explic că ar fi mai bine să aibă grijă de lucruri, să îi pese de ele, ca să se folosească de banii ei, nu să plătească despăgubiri. Nu înțelege ce vreau și îmi spune că îmi dă chiar și toți banii pe care ii are ca sa nu fiu supărat. Halal educație. Eu încerc sa-i dau o lecție de educație economica și primesc în schimb o lecție despre fericire.
…
Nu renunț. Iau banii și plec. În fond, e copilul meu. Trebuie să înțeleagă, trebuie să fie genetic.
…
Fast forward până acum câteva zile.
Copilul cel mare se ascunde în dulapul de haine. Copilul cel mic trage unul dim sertarele de sub dulapul de haine, se suie în sertarul deschis și trage ușa glisanta.
Copilul cel mare ma întreabă dacă se poate sui și el în sertar, nu apuc să răspund ca se suie, sertarul trosneste și se lasă. Mă apucă o mie de draci și ii spun sa se ducă în camera lui.
Aaaacum!
Se duce. Repar sertarul și merg în cameră să anulez pedeapsa, că a fost doar o greșeală.
Bat la ușă, deschid. Copilul ma așteaptă cu 100 de lei în mână. Tocmai ce îi dădusem alocația. Recunosc privirea de ” ce-am avut și ce-am pierdut”. Din priviri îmi dau seama ca a înțeles ce am zis și tot nu îi pasă. Vrea să obțină doar iertarea mea.
Asta vor copiii. Ca adult nu prea îți mai pasă.
Poate să își păstreze banii. Ma întreb dacă joc un joc în care am obținut ce am vrut, sau dacă eu joc în jocul copilului în care el a obținut ce-a vrut.
Nu contează, rău ar fi fost să am un copil prost care nu poate rezona atât de complex.
Hehe, ai tai imi aduc aminte de mine 🙂 Si tata avea o grija nebuna pentru lucruri, grija care m-a facut tot timpul sa cred ca pentru el zidurile si lucrurile sunt mai importante decat sunt eu. Abia tarziu de tot am inteles ca pe de-o parte era o oarecare saracie, iar pe de alta era o lectie ce incerca sa mi-o dea. La cel mic al tau cred ca pur si simplu nu-i placea capsatorul si singura lui solutie a fost sa-l strice 🙂 Cand eram mai mic m-am apucat sa desfac aparatul foto in alb-negru, magnetofonul, pickup-ul si… Read more »
:)). Eu am fost mult mai rău.
Oricum nu ma supara ca strică chestii de dragul de a vedea ce e în ele. Ii dau eu surubelnita sa deschidă harddiskuri și altele.
Când mergem la bunici avem o baterie de litiu uzata de bubuit.
Nici dacă se fărâmă din neatenție.
Ma deranjează daca fărâmă un lucru și ca nu ii pasă ca l-a stricat și nu considera ca e o greșeală.