Povești de pribegie: Copiii și cum percep lipsa parintelui

Nomad digital

Nomadul digital este, în esență, un om la fel ca nomadul analogic, doar că fără căruță cu coviltir, cal  și câini, cum au  ăia care vând var și iau fier vechi pe la mine prin sat, și care  vin de cine-știe-unde.

Un fel de țigan cu cortul, dar fără cort,  ci cu troller de cabină, astăzi rucsac, cu hotspot Wi-Fi din telefonul cu internet, cu laptop și  care-și face munca pe unde apucă, dar nu neapărat numai prin satele anoste și sărace din România.

Din amintiri glorioase

E ceva ce voiam să devin demult,  dar am uitat puțin de asta după ce am  turnat primul copil. De fapt am devenit ca un câine de stână pe-atunci. ”Eu nuuu plec în delegație, că am nevastă, copil, valori sacre de apărat.” Oh well,  am rezolvat repede asta, de îndată ce am găsit pe unii care au oferit diurnă decentă, hotel de 4 stele și, în general, un stil confortabil de viață.

Dacă aș fi spus mai de mult că mi-aș dori să pot să iau  avionul să ies la un cico-n Londra cu un vechi prieten într-o după-amiază de duminică  ar fi sunat flamboyant până și în capul meu. Adică, toți  mai avem povești cu plecat din București la mare, într-o seară, la o cafea, sau ceva.

Am eu una cu venit din sat până în București la o cafea, cu motocicleta,  având un motiv serios, anume că era închis peste tot la ora aia în satul meu. Mă rog, că s-a terminat cu întors pe o ploaie care ne-a făcut ciuciulete, deși eu purtam parpalacul lui tata de piele, care aproape mă tragea jos de pe motor și care a fost bun când tipul care conducea ( am zis tipul, gay sau ce? ) a intrat în șanț și ne-am tăvălit vreo 20 de metri. Mă rog, fața lui tata, pe la 5 dimineața, sau cât o fi fost când am intrat în curte, iar el pleca la serviciu, nu exprima același entuziasm ca al meu, probabil pentru că mă vedea tras prin nămol și iarbă ca șnițelul prin pesmet, de ziceai că m-am scăldat în balta porcilor și mai multe nu.

Dar uite că între timp distanțele s-au scurtat. Zicea tata râzând: ”Bă, să fie al dracu’, eu am făcut toata viața naveta la serviciu cu autobuzul și cu mașina și-am visat că poate voi ( n.m. copiii) să n-aveți parte de navetă, dar tu acu faci naveta cu avionul”. Și mai  zicea că ăl bătrân era uimit că el făcea naveta la serviciu 30 de km zilnic cu autobuzul și mai târziu cu mașina.  Bine, ăl bătrân a fost până în Cehoslovacia pe jos cu ăilalți trupeți, dar în rest era obișnuit să meargă la târg ( 8km), sau la Topana ( o comună și mai departe) pe jos, cu bicicleta sau cu  carul cu boi. Normal că i se părea ciudat. Pe de altă parte ăl bătrân era mai asemanător cu noi, nepoții, decât tata. El a  mai fost nomad așa, cât l-au ținut oasele.  Băga vara 1 lună, sau două, la coasă la Făgăraș, sau ce mai era de muncă, pe unde mai era. Nu prea erau servicii. Mai ales pentru d-ăștia ca el, după ce rămăsese și surd.

Copiii

Cum am zis, din 2012 am avut un job care a mai presupus și plecări. Nimic regulat. În funcție de proiect. În primele 6 luni am frecat-o pe acasă. Iar cuvântul ”frecat-o” descrie foarte bine activitatea la jobul ăla din timpul respectiv. Noroc că mai aveam unul, că muream de plictiseală. Mă rugam de director să îmi dea chestii de făcut. După care  am făcut niște trasee și am muncit mai mult de acasă. Plecam așa 2-3 săptămâni de luni până joi, sau vineri, pe urma niște luni acasă.  Era doar un copil, care nu se plângea prea tare.

Când s-a născut și copilul celălalt eram cam pe navetă. Băgam săptămânal,  în 2014-2015 cred că am stat mai multe zile în Germania decât în România. Copilul cel mic, era prea mic. N-avea treabă. Se bucura că mă vedea. Copilul cel mare plângea săptămânal  că ar vrea să stau mai mult acasă. Îl mai găseam ascuns în troller. Pe vremea aia mă căram cu ditai geanta.

Cam pe la 5 ani. Pe urmă am și stat de mi s-a luat mie. Acum, fac chestia asta de 3 luni deja și plec, dar mai stau și acasă. Din punctul meu de vedere e un echilibru work-life și home-gone. Copilul cel mare nu prea are treabă. Când sunt acasă mă călărește încercând să scoată pârleala.  Copilul cel mic, mai de mic decât copilul cel mare, de-abia trecut de 3 ani, deja știe unde plec. Până acum a fost ok, dar de la o vreme  se cam supără.

Eh, mâine trebuie să dau câteva poloage de coasă cu clientul și i-am spus copilului mic că plec la muncă. N-a zis să nu plec. Sau să stau mai mult acasă. A zis ca ” vin și eu”. ”Stai, nu pleca încă, mă duc la mami să mă îmbrace, să vin și eu cu tine”.  Și nu se poate. Acum. Și lacrimi. Și  nu prea îmi pasă, în general ce las în urmă, că eu mă uit doar înainte. Mă uit în urmă atunci când mă întorc.

Dar copiii-s ai mei și mi se strânge un pic stomacul și-are să-mi treacă și-are să le treacă și lor, dar n-aș vrea să le treacă. Că chestia asta e mai mișto decât să ai rădăcini.

Copilul cel mare are prieteni, se îngrijora dacă ar fi să ne mutăm. Îmi tot spunea că trebuie să fim toți de acord. Copilul cel mic a stat o săptămână la țară cu ai mei și-l punea pe tata să ia copiii la goana de la poartă, cu bâta, că fac gălăgie. Să meargă fiecare la cășile lor. E cam cum sunt eu de prietenos. Are familie și atât.

0 0 votes
Article Rating
Subscribe
Notify of
guest
0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments