O lopată peste limbă

Am citit ieri o pastilă de limbă pe republica, care se face că lamurește problematica declinării a două cuvinte într-un modștințific și nu lasă dubii de interpretare, scrisă de o doamnă doctor lingvist.

Și totuși am un ochi împotriva formelor descrise ca fiind corecte și am lăsat să se așeze un pic forma de protest în mintea mea și mi-am făcut vreo două verificări interne să verific dacă nu cumva mă înșel.

Eu folosesc cuvintele și în forma lor greșită, conform regulilor curente, care erau în vigoare destul de demult, am învățat și discutat despre forma corectă prin liceu cred, deși e foarte posibil să fi discutat-o și în școala generală; am avut o profesoară de limba română, cam pe modelul comunist, dar preocupată să nu ieșim pe cât posibil agramați.

N-am scăpat total de microbul ăsta, dar forma corectă și explicația legată de alternanțele vocalice și consonantice o rețin.

Atâta că să cunoști legile nu te face un om corect, te face doar avocat. Să le respecți e altceva.

Pe de altă parte, explicația doamnei doctor e fix cum nu vrea să fie ”plictisitoare, cu multe informații teoretice, dar fără să pună punctul pe diftongul ”ea”. Cel puțin pentru mine nu e clar de ce e corect așază și înșală dacă aș citi doar textul ăla. Asta înseamnă să fii doctor și să nu poți să explici un lucru concret și cât de cât simplu.

Organizația PRIVATĂ care se ocupă cu păstrarea și întreținerea limbii române, dexonline, că Academia Română are pesemne o componență integral postumă, spune mai clar care-i treaba cu astea. Aici. Citez :

2. Reguli de scriere și de pronunțare literară

2.1.2. După ș și j: a, e, i sau ea, ă, â

După ș și j se scrie și se pronunță a, e, i sau, respectiv, ea, ă, â, în funcție de structura morfologică a cuvântului, și anume:

1. în rădăcina cuvântului se scrie și se pronunță numai a, e, i (și nu ea, ă, â): așază, deșartă, înșală, mușama, șade, șapcă, șase; jale, jar, tânjală („proțap”, folosit mai ales în expresia a se lăsa pe tânjală); așeza, înșela, șerpoaică, șes; jecmăni, jeli; mașină, șir; jilț, jir;

2. în desinențe, articol și sufixe se scriu și se pronunță vocale din una din cele două serii, în funcție de clasa morfologică și respectându-se identitatea vocalei desinențelor, articolului sau sufixelor după celelalte consoane, și anume:

• substantivele și adjectivele feminine cu tema terminată în ș, j se scriu și se pronunță cu:
  • -ă (ca și în mamă, bună) la nominativ-acuzativ (fruntașă, gureșă, tovarășă; plajă, tijă) și la vocativ singular nearticulat (tovarășă, opus masculinului tovarășe);
  • -a (ca și în mama, buna) la nominativ-acuzativ singular articulat: fruntașa, gureșa, tovarășa; plaja, tija;
  • -e (ca și în mame, bune) la genitiv-dativ singular nearticulat și la plural: fruntașe, gureșe, tovarășe; plaje, tije;
• verbele de conjugarea I cu tema terminată în ș, j se scriu și se pronunță cu:
  • -a (ca și în lucra, lucram, lucrat, lucrare) la infinitiv și în formele și cuvintele provenite de la acesta (imperfect, participiu, imperativ negativ persoana a II-a singular, infinitiv lung substantivat): înfățișa, înfățișam, înfățișat, înfățișare; angaja, angajam, angajat, angajare;
  • -ează (ca și în lucrează) la indicativ prezent persoana a III-a: înfățișează, angajează;De aceea, înfățișează și așază se scriu diferit.

Încheiat citatul.

O explicație mai bună cu privire la alternanțele fonetice o găsiți AICI, n-o mai redau.

Asta de mai sus e ”legea”, adică setul de reguli, iar mai aci, în link , este baza fonetică pentru regulile ălea.

Acuma. Setul de reguli e scris de oameni. În general regulile pleacă de la fonetică , lexic, în fine, limba suferă, sau beneficiază de evoluții și influențe de-a lungul timpului și pronunția, care determină mai pe urmă și scrierea ( literară sau nu) se modifică în timp.

De exemplu, la 1800 toamna, Eminescu folosea ”vrun” pentru ”vreun”, ”castităței” în loc de contemporanul ”castității”, deși folosea ”proprietății” și ”moralității”. Era în perioada aia când se trecea de la sufixarea substantivelor în cazul dativ ( cred că și genitiv) în ”ei” în ”i”.

Alt exemplu care-ți fute limba-n gură : ,,nouei direcţiuni din Iaşi”, azi ”noii direcțiuni”, sau „stărei igenice şi materiale a cultivatorilor” în loc de ”stării”.

Părerea mea de om nelingvist, nedoctor și oarecum agramat pe tema asta e că folosirea cuvintelor în forma așează și înșală poate pleca, de drept, de la necunoașterea regulilor destul de complicate de declinare pe baza conceptului de alternanță fonetică, dar pe de altă parte e o pronunție care a evoluat mimetic și pe bază de corelație a cuvintelor.

Scrierea literară o fi fiind corectă în forma ( este, conform regulilor, nu-i dubiu) așază și înșală ( Regula 2/2.1.2/1), dar pronunția colectivă are (cel puțin din ce aud eu și am auzul cât de cât OK) diftongul ”ea”, inclusiv din partea celor care scriu corect. Sunt câțiva grămătici înțepați care pronunță foarte clar așază și înșală ca să îți fie foarte clar că ei ȘTIU și propovăduiesc forma corectă. Și sună atât de urât și nepotrivit pentru forma la care mă aștept de la limba română curentă; cel puțin pentru mine.

În ciuda faptului că știu regula, din creier către mână îmi pleacă formele cu ”ea”, de aia dacă cauți prin textele de pe site-ul ăsta o să găsești ambele forme. Ar trebui să mă decid la una și să dau cu sql-ul în gura celeilalte, dar n-am s-o fac, am s-o las așa.

Așa cum și cred că limba română ar trebui să devină un pic tolerantă pe tema asta. Dar n-are cine, că ăia la academie, am zis, sunt toți morți.