Unul din copii tot face din astea.
Stickere , chestii cu “first dad” , “love you” , prostii din astea.
Nu e că e ziua tatălui, sau ce sărbători mai au ăștia p-aici, sau că sunt din alea care se fac standard la școală.
Mă trezesc că face stickere random și mi le lipește te miri când pe te miri unde.
Acuma, nu e că mă umflu în pene, că nu sunt perfect, și nu cred că sunt cel mai bun tată, dar din fericire copiii nu au mai mulți tați din care să aleagă altul cel mai bun; presupun că stickerul ăsta ar avea mai mare valoare într-o familie britanică cu 4-5 copii și tot atâția tați. Atunci poți spune că discutăm de o concurență reală și o evaluare mai obiectivă.
Unde vreau să ajung cu asta totuși.
E interesant că copilul mă apreciază într-atât cât să îmi spună asta fără un eveniment formal, că am zis că nu sunt nici pe aproape de perfect, dar mă las și eu , ca orice om ( din familia mea ) educat de copii. Că de aia îi trimit la școală.
Și mă gândesc la mine. Eu nu i-am spus tatălui meu vreodată “1st dad”. Acum, în momentul ăsta, tata e #1 dad (și mama și mai no #1); acum pot să văd asta. Dar copilăria mea nu a fost așa luminoasă încât să îi văd ca părinți ideali – mai mă gândeam dacă nu aș putea să îi omor în somn. Am zis că nu sunt perfect?
Nu e că nu m-au iubit, deși au fost momente când m-au detestat, pentru că eram detestabil sau ajungeam/ cream situații în care nu aveam cum să fiu altfel. Și ei erau detestabili in ochii mei atunci în unele momente și media nu se ridica undeva la un nivel la care să îi apreciez ca”1st” . Viața e complexă…
Asta nu s-a întâmplat pentru că nu mă apreciau, sau pentru că nu făceau lucruri pentru mine, ci pentru că posibilitățile lor erau reduse, și materiale și intelectuale și în ciuda faptului că au muncit toată viața lor pentru mine și fratele meu, asta nu a ieșit mereu bine – drumul spre iad e pavat cu bune intenții.
După un răstimp a ieșit bine, dar au fost multe lucruri incorecte pe care a trebuit să le înghițim unii la alții și nu pot să spun că am avut imaginea asta în copilărie , măcar în adolescență. O am acum, la jumătatea vieții ( sper că mai am 50 la viață, nu îmi e clar ) .
Ceea ce pentru mine înseamnă câteva lucruri.
Peste timp, peste generații, este un real progres. Ceea ce înseamnă că ăi bătrâni, aveau dreptate – dacă nu ai copii buni, nu ai nimic. Și familia este ce ii înveți pe copiii tăi să îi învețe pe copiii lor.
Altul este că comunicarea e importantă și face diferența mai mult decât inteligența sau prostia. Cel mai important lucru pe care trebuie să îl facă oamenii e să învețe să comunice. Să învețe să transmită informații. Eu încă învăț să vorbesc.
Ultimul e că chestia asta o sa dureze și că e nevoie de un interval de timp destul de lung, generații, pentru un progres sănătos. Nu e că nu poți avea pe cineva genial in familie, sau norocos, care poate să schimbe munca tuturor in puțin timp, e că e nevoie de multă muncă să ai grijă ca valorile se mențin peste timp și nu ai o generație de idioți care își bagă pula în tot. Consistența e mai importantă decât sprintul.
Nu știu cum am ajuns aici, dar mi se pare că e mai puțin meritul meu și e, ca în discursurile de căcat corporatiste, foarte mult o muncă de echipă.
toate bune până începe SO-ul să îți spună “primul soț”.. 😅
Pur si simplu nu se exprima iubirea atunci. Era ideea ca ti se urca in cap daca ii pupi si ii iubesti prea mult.
Acum copiii sunt incurajati peste tot sa isi exprime sentimentele. Sa spuna, sa scrie, sa imbratiseze etc. Direct dar mai ales indirect, prin exemple.
Eu una clar cred ca e mai bine. 😀
Fără îndoială că e mai bine.
Zici ca de la scoala, din UK. Bag de seama aia pe langa Manchester au mancat ceva stricat.
https://www.thesun.co.uk/news/19230338/manchester-uni-ban-brother-sister-mum-dad/
Nu va mai luati dupa ziare de sters la cur cu ele, plm.
N-au banat aia nimic. Au scos un ghid. Care deja isi ia niste critici in bot.
https://epigram.org.uk/2021/05/01/untitled-158/
Mai departe, ghidul e pentru viata in campus si presupun ca il imping mai ales catre staff-ul lor. Motivul ? Ca trebuie sa faca ceva sa se PROTEJEZE de indivizii
woke, care au claimuri pe treaba asta, ca “mie sa-mi spui persoana nu femeie sau barbat, ca mie sa nu-mi vorbesti de frate sau sora, ca mama a fatat o bovina de gen indescriptibil”, sau ceva de genul .
Ca sa nu aiba discutii au facut ghidul asta gen “ba, nu ne mai putem adresa puleților ca înainte, că o să deflecteze orice căcat folosindu-se de aspectele de adresare”.
Da, e de căcat că au nevoie să facă asta, dar asta e lumea. Nu vrei sa îți pierzi timpul cu proștii, eviți polemicile pe temă.
Așa se adresează deja staff-ul de la una din scolile copiilor, iar eu le răspund amuzat și specific că nu sunt părintele, sau gardianul, sunt ”tata la copil”, folosesc insistent , ”he”, ”she” and all that shit. E chiar amuzant.
Ba si in mediul de lucru mai am colegi care se adresează cu ”they” și tot amuzant le spun că e vorba de ”she” ( cunosc persoanele la care se face referire destul cât să știu dacă se prezintă ca muiere sau pulete) , că nu-s mai mulți și că aș putea folosi mai bine ”it”.
Îmi mai atrage câte cineva atenția că trebuie să fim inclusivi – desigur că sunt, dar nu-s vorbitor nativ de engleză, ce să faci, iar în limba mea să te referi la o persoană cu ”they” înseamnă că-l desconsideri și-l iei drept nebun cu personalitate multiplă. ”O să dureze până înțeleg eu nuanțele ăstea fine în engleză”. Dacă aș fi german. Dar nu sunt, ce să faci! Da, da….
Are un copil o colegă ”they”, mai vine pe la noi și e chiar amuzantă copila, nu-mi pierd timpul luând în serios căcaturile ăstea la copii. E aiurea când ajungi adult și rămâi tot sucit, dar asta e, am mai văzut.
Hmm, adica cum te adresezi? Inteleg cum barfesti pe careva, ca nu ii spui she/he, ii spui them sau orice.
Dar in fata cum ii zici in afara de “you”?
Te bazezi deci pe barfa altora sa vezi daca esti discriminat? 🙂
Bravo dom’ Catalin! Faci treaba buna de ii vine copilei sa iti arate dragalaseniile astea. Zic sa te bucuri de ele cu un sincer zambet larg, care o/le vor incuraja sa lipeasca alte mesaje dragalase in viitor pentru multi, multi ani….iar peste trecutul de raceala si inhibitii sa se asterne…….iertarea.
Sunt doua aspecte aici, de regula, fetele, se exprima si manifesta mai usor decat flacaii (ca si copii, atat io cat si fratele meu + juniorul am fost destu de stangaci si de neindemanateci cand o fost vorba sa ne exprimam afectiunea – cam fata de oricine – mbine, pe mine puteai sa ma tai ca tot nu spuneam nimic) si cred ca mai ii si faptul ca parintii nostri aveau si grija sa nu ne rasfete prea mult si sa ne pregateasca cat de cat pentu suturile pe care urma sa le luam – si nu aveau de gand sa creasca snowflakes si/sau panselute (lucru pe care eu nu l-am reusit foarte bine sau cum as fi vrut, pentru ca i-am scarpinat cam prea mult intre cornite pe ai mei).
Ma incanta maximum cad vine aia mica cu mica cu minuni de genul asta
https://imgur.com/rnmSP2N
da’ ma incanta si mai mult cand o vad ca ii in stare sa se bata ca sa ajunga unde vrea si mai degraba se tine de principiile ei (fara sa-i pese prea mult de felul in care o vad ceilalti) decat sa se lase influentata de anturaj.