Datoria publică

Noi suntem romulani, funcționăm pe model estic, încă pe ideologia Ceaușisto-naționalistă, oarecum asemănător cu chinezii ( și cu germanii ăia bătrâni).

Suntem ideologic în urma lumii în care trăim – și nu spun că e rău, sau bine. Spun că #aiae.
Uneori e rău, alteori e bine. E rău pentru că dobânzile într-o societate care nu trăiește pe credit sunt, în general mai mari. Depinde și de bonitate, dar și de volume. Ne spun și ăia de la BNR că România funcționează pe tranzacții cu cash și pe credite furnizor.

Am pornit articolul de la comentariul ăsta legat de datoria publică, care aparent e mai mare decât a Ucrainei și, în cifre absolute este, în povară a datoriei încă nu este. Problema României, momentan, nu e valoarea datoriei externe – deși sigur, ca orice român, mândru că Ceaușescu ne-a înfometat pe toți ( aproape pe toți) ca să plătească datoria externă a țării, mă roade că de ce nu e zero domne, sau de ce nu avem excedent, să dăm ”noi” bani altora, cu camătă. Evident că uit că suntem rupți în cur un pic așa, dar na. Economic, problema nu e aia, momentan datoria publică are un cost sustenabil, ceea ce nu e sustenabil este deficitul bugetar perpetuu care tot adâncește datoriia aia, care înseamnă că nu funcționăm sustenabil.

Cum văd eu lucrurile cu privire la asta într-un exemplu personal casnic e cam așa.

În 2016 devenisem un pic împovărat de datorii, deși nu musai în valoare absolută. Datoram undeva peste 55,000 de euro pentru apartament și pentru casă. Veniturile familiei erau sub 40,000 de euro net anual. În paradigma economică nu pare prea mult, în fond rata la casă era mai mică sau similară comparativ cu chiria dacă aș fi locuit în aceeași locuință. Bine era similară dacă socoteai chiria medie la un asemenea spațiu ignorând condițiile de chirie din București care erau în medie net inferioare condițiilor mele de locuire. E ok, e la fel și în UK.

Dar. Împrumuturile erau pentru un apartament care atunci nu valora mai mult de 75,000 de euro și o rablă care poate mai valora 10,000 – habar n-am. Altceva nu mai aveam , deci un equity vag pozitiv. Iar costul sumelor împrumutate? O medie de 6% anual, adică undeva în jurul a 3300 de euro plăteam pe dobânzile creditelor. Rezerva noastră valutară era în scădere și ajunsese la final de 2016 sub 10,000 de euro.

Ceea ce însemna că trăiam oarecum nesustenabil. De aia am și pus mâna de m-am făcut contractor. Sigur, puteam sustenabiliza viața în mai multe feluri, economic era foarte posibil, doar că era mai atractiv să mă atârn de o grindă, decât să fac aia. Nu trăiam în huzur, nici acum n-o fac. Nici neapărat cel mai eficient economic, nici acum n-o fac.

Ce e amuzant e că acum datorăm mai mult decât dublul sumei, pentru o casă în UK, pentru care valoarea vânzării locuinței din București a reprezentat doar avansul. Parte din el. Lol.

Costul datoriei, adică suma plătită anual ca dobândă la suma împrumutată este sub 2500 de euro pe an. O glumă. La câștigurile de-acum. Datoria întreagă reprezintă mai puțin decât veniturile noastre pe 1 an , rezerva valutară acoperă o parte semnificativă din împrumut, dar cel mai împortant , rata la credit e undeva sub 600 de lire pe lună – include componenta de returnare de împrumut e amuzant de mică, relativ la costul alternativ al locuirii ( indicativ în pagina asta). Condițiile pe care ni le asigurăm sunt cam în partea de sus a costurilor.

Equity-ul de acum față de atunci e mult mai mare și cu un mic factor de diversificare, mare și în cifre absolute și la valoarea împrumutului și la costul datoriei. Din motive de discreție n-o să dau detalii.

Ce pot spune e că, momentan, costul sumei împrumutate e mai mic decât inflația, adică de cât mi se devalorizează banii dacă-i țin să băltească în conturi.

Lucru care nu e chiar rău, anume, deși datoria mea publica e mai mare și soția vrea să o creștem – pesemne mă vrea dator până la moarte –  , capitalul și perspectiva sunt cu mult peste cele din România 2012-2018.

Așa că dragi tovarăși, când auziți pe diverși care se bat cu pumnul in piept că Ceaușescu a adus datoria țării la 0, trageți-i o flegmă și din partea mea.  Problema fiind că o dată cu datoria a scăzut și capitalul și schimburile economice și complexitatea economiei romulane.

Nu că e rău să nu ai datorii, nu. Dar e și mai rău să nu ai nimic , decât datorii 0 . Sau să ai puțin și să trăiești prost în virtutea faptului că nu datorezi nimănui nimic și nu iei nimic de la nimeni. Pentru că nu îți permiți. Se numește izolaționism.

Avantajele de a nu avea datorii , în lumea în care trăim unii dintre noi, sunt iluzorii . În unele locuri poate fi așa, avantajos , dintr-o anumită perspectivă, să nu ai datorii.

In România încă se mai poate. La țară.