Lumea se schimbă atât de repede

Sunt boșorog, născut într-o fereastră istorică obișnuit cu lumea să se modifice anevoios, cu rezistență structurală, ideologică, socială și inforațională. De mai bine de zece ani însă, coșmeliile ideologice pe umerii cărora era așezată civilizația noastră s-au perimat, s-au dovedit a fi castele din cărți de joc, pe de o parte.
Pe de alta, societatea a căpătat un soi de reziliență structurală, dar nu ideologică.

Zic că de câțiva ani lumea pare că se schimbă foarte repede, că se dărâmă și se reclădește în alți termeni, că o să se surpe pe noi, dar nu e cazul. Doar se transformă cu viteză, iar ce se strică se repară, într-un fel, uneori norocos, alteori mutant.

Când am planificat călătoria asta, toamna trecută, era după prima aventură a lui Trump de ”obliterare” a facilităților nucleare și, chiar și la ora aia, aveam în calcul riscul că noi putem face rezervări, dar ne putem trezi în mijlocul unui război. N-aveam cote de probabilități, dar părea destul de posibil, cu Trump. Probabilitățile au crescut cu răscoala înăbușită, dar nu am anulat.
Nu mergeam noi în Iran, dar era o fereastră de oportunitate, sau risc, depinde cum privești lucruril, în care puteam fi afectați și stăteam cu un ochi pe ceas de când am plecat.

Oamenilor care trec cu noroc prin evenimente le place să spună că ”au știut ei”, sau că ”au prevăzut” că nu se întâmplă nimic. Eu nu-s genul.

Și atunci, și în retrospectivă, calculez că era posibil. Când am scris textul ăsta, mă gândeam la asta. Știam ce-a scris Stropic acolo, că Trump le-a dat ălora „15 zile de gândire”, dar numerele astea nu-nseamnă nimic la Trump, iar cotele pe Polymarket făceau evenimentul destul de probabil (5–10%) în weekendul cu pricina.

Eram în aeroport și, pentru că sunt genul de părinte care discută deschis cu copiii (și, înainte să plec, le-am spus care sunt riscurile), le spuneam: „Hei, știți că aici e Strâmtoarea Hurmuz, la vreo 50 de km de Iran, că americanii și-au mutat resursele militare aici și se pregătesc de război, iar iranienii au amenințat toate țările vecine cu scandal?” Copiii ridicau o sprânceană, mama lor nu vrea să le stricăm dispoziția sau să cobesc, dar mie cel mai stupid mi se pare să nu știi, să nu vrei să știi sau să te prefaci că nu știi, pe principiul că ce nu știi nu te poate deranja, și să nu faci reflecții și simulări despre ce s-ar întâmpla.

Riscurile cele mai mari mi s-au părut , în perioada de câteva ore petrecută în aeroport, anume dacă se închidea atunci spațiul aerian și se anulau zborurile. Că devii prizonier într-o zonă de risc, cum au rămas weekendul trecut un număr mare de călători, iar opțiunile sunt limitate. Nu s-a concretizat atunci, dar uitându-mă la clipul din articolul ăsta l-am ciordit, că mă interesează personal, mi s-a părut interesant și sentimentul pe care mi-l dă nu e de ”vai, am scăpat, putea să mi se întâmple mie ( desigur că putea, adică nu știu în ce măsură era realist, dar în măsura incertidunii mele cu privire la deciziile geopolitice ale lui Trump și Netanyahu, putea foarte bine), ci cât de repede și cât de mult se transformă un spațiu – în ambele direcții, dintr-un safe heaven în locul unei tragedii.

Cu o săptămână înainte fundul meu a stat pe scaunele ălea de la porțile B12 ( apar în clip) – zburam din altă parte și aveam atunci nemulțumiri legate de faptul că voiam să-mi încarc telefonul de la un stâlp din ăla plin de porturi USB și nu funcționa stâlpul ăla.

Aveam chiar în cap să scriu un articol la mișto , cu ocări, că vai, dom’ne, nici la case mai mari nu e bine, da-n fine – universul ăla plin de oameni care păreau imersați în călătoriile lor, în shopping pe la magazinele de tehnologie ( am fost și eu de m-am uitat – chiar diverse, mișto și nu neapărat scumpe), visători de dacă le spuneam la ce mă gândesc eu probabil că le-aș fi stricat seara – a fost șters în câteva ore, minute, și probabil va reapărea la loc într-un timp similar de scurt când păruiala se va termina. Între timp ideea aia a rămas mică și, evident, mă doare în pulă de USB-urile ălora, cum, de facto, nu trebuia să-mi pese nici atunci, dar suntem oameni mici, cu interese mici.

Nu știu dacă e pentru că călătoresc destul de ( prea?) mult, sunt destul de mobil în zone de interes, sau e la fel pentru toată lumea, doar că nu vorbim între noi despre asta, sau nu deschis, că nu-i prima dată când mi se întâmplă lucrurile așa, de fapt nu-i nici măcar cea mai din scurt schimbare, nici pe departe.

Ce vreau să spun e că trăim într-o lume în care amplitudinea importanței unor evenimente se pierde în zgomotul schimbării rapide al lumii în care trăim.
”Pe vremea mea” eram obișnuit ca atunci când se întâmpla ceva rău sau bun ( important), fie schimbările erau graduale, fie dacă era vreun eveniment fatalist, urmările / cicatricile temporale rămâneau mărturie a importanței, gravității evenimentului.

Îmi aduc aminte că printre primele evenimente care m-au șocat a fost când un vecin și-a căsăpit familia (mama și fratele) cu un topor. Nu mai știu de ce; bine, pentru că era nebun de legat, dar pretextul i-a fost că nu i-a făcut mă-sa ouă ochi (avea 30–40 de ani individul) sau ceva dimineața, nu mai știu sigur, dar ceva de genul ăsta.

La mai puțin de o oră în urma lui, făceam drumul către școală, la 8 ani, cu ghiozdanul în spate, și cam din dreptul casei lui am remarcat pe asfalt picături de sânge, tot la câteva zeci de centimetri, pe o distanță destul de însemnată, sute de metri. Picături din ce în ce mai rare, și mă întrebam oare de la ce-or fi.

Când am ajuns la școală, am aflat de la ce erau, toată povestea. Iar picăturile alea le-am tot deslușit pe stradă vreo săptămână, iar în mintea mea, ani. Victimele au fost luate de legiști pentru autopsie și au fost aduse peste câteva zile acasă pentru înmormântare. Am fost să-i văd.

Nu că știu cine m-a lăsat să fac asta la vârsta aia — astea sunt întrebări pentru părinții și copiii de-acum. Eu am crescut în libertate, iar libertatea vine cu costuri. Imaginea acelora hăcuiți de fratele și fiul lor, a patriarhului familiei care îi privea deznădăjduit și neputincios, m-a bântuit ani și a rămas în sat mult timp — oamenii vorbeau sporadic despre asta, că nu se întâmplau lucruri sau nu aflau ei de lucruri mai grozave de atât de nicăieri.

Acum, am impresia că orice s-ar întâmpla, vine cineva imediat, șterge tot, spală tot, și de pe străzi, și din mințile noastre. Adică, în răstimpul ăsta oricum se întâmplă atâtea evenimente care-mi țin retina și circumvoluțiunile ocupate, încât, până data viitoare când revin în acel spațiu și reflectez asupra evenimentului, nu mai e nicio urmă, de parcă nici nu s-ar fi întâmplat, nici nu mai vorbește nimeni despre asta, și am un sentiment de detașare de propriul trecut, ca și când ce rămâne din viața mea ar fi doar prezentul și planurile de viitor.

Și mi se pare o risipă de trecut, în lipsă de cuvinte mai bune. În economia lumii acesteia, trecutul nu are nicio valoare. De asta, poate că aud atâția oameni, politicieni sau nu, emițând minciuni sau falsuri cu titlu de adevăr, cu o seninătate care-mi trezește mie o frică de senilitate — anume, s-a întâmplat ceva cu mine sau ăștia trăiesc într-o realitate paralelă?

Dar trecutul nu mai există, parcă. Se editează, iar prezentul se schimbă atât de repede că nu mai are timp să creeze o impresie marcantă, indiferent cât de important ar fi sau n-ar fi.

Ăsta este, pe de o parte, și unul din motivele pentru care am început să scriu blogul ăsta. Sunt atâtea lucruri din propriul trecut care mi se păreau mari ( importante, șocante, nu musai grandioase în vreun fel ) și pe care dacă le spun altora fac ochii mari pentru câteva minute măcar ( motiv pentru care nici nu le pot spune și probabil pe acelea nici n-o să le vedeți vreodată scrise aici, deși au expirat), dar mie nu-mi mai trezesc mari sentimente că au fost suprascrise de altele și altele și nu-mi dau seama dacă se numește bătrânețe, blazare, sau asta e lumea nouă în care trăiesc acum.