Free will – partea 1 ( aka cugetare liberă)

Titlul din paranteză vine de la faptul că gândul este primul act premergător deciziei. Dacă poți gândi liber, îți poți pune problema de voință / arbitru. Manifestările ulterioare gândirii, e firesc că-s încorsetate și condiționate de factorii de mediu și nu e nimic liber în sensul absolut al termenului.

Nu știu dacă ar fi trebuit să mă preocupe, dar, la nivel personal, nu m-a preocupat niciodată existența sau inexistența liberului arbitru – pur și simplu acționez ca și cum ar exista, iar dacă nu există, ghinion, oricum nu aș putea să fi făcut ceva pe temă, însă consider că e nu numai contra-productiv, cât și caustic, să-mi trăiesc viața cu ideea că liberul arbitru nu există, iar eu fac ceea ce-s preprogramat să fac și nu pot schimba nimic.
Din cauza incertitudinii, paradoxal, dar necesar, când mă raportez la alții, aproximez că liberul arbitru nu există ( pentru restul lumii ) și că acțiunile lor ar trebui să fie deterministe, iar când nu sunt, nu-i un efect de liber arbitru, ci cauzat de aspecte de haos.

Evident că situația asta are o aparență imposibilă, că pare de domeniul psihiatriei să trăiesc într-o lume unde doar eu am liber arbitru iar restul lumii reprezintă fantasmele și proiecțiile universului meu – însă la nivel perceptiv, așa trăiesc încă din copilărie și cred că așa trăim unii dintre noi. Voi cei care citiți , scrieți aici, cu care interacționez, nu sunteți niște voi proprii ( în sensul că eu nu pot cunoaște asta) pentru mine , ci sunteți niște avatare care nu vă aparțineți în relația cu mine, iar aparența voastră e alterată și decisă de percepția mea și interacțiunea mea cu mediul care vă iscă.

Dacă nu credeți asta, încercați să vă imaginați viața mea după ce muriți, sau înainte să vă fi născut. Eu nu exist, lumea întreagă, nu există, pentru voi, decât în măsura în care faceți parte din ea, iar interacțiunea voastră puteți măsura că influențează mai mult percepția voastră despre lume, pentru că orice mecanism de feedback e filtrat de proprii senzori. Se presupune că fiind ființe din aceeași specie și evoluate împreună avem un nivel de similaritate apropiat și un nivel de convergență perceptuală, dar ne cântărim similaritățile cu alții prin propriul mecanism de percepție și n-o să insist pe temă, că-i pierdere de vreme.

Iar cunoașterea altora se face prin mediere și calibrarea propriilor senzori. Dar și medierea suferă de același filtru , orice rapotrează alții, trece tot prin senzorul tău de percepție.

Liberul meu arbitru ar putea fi foarte bine iluzoriu, dacă s-ar dovedi că deciziile pe care le iau sunt determinate apriori, însă capacitatea de a crede în liberul arbitru interior , imaginar sau nu, se corelează la capacitatea de a planifica, executa și obține ceea ce îți dorești și e , din punctul ăsta de vedere, ignorabil dacă ceea ce îți dorești îți aparține de fapt, sau are un izvor extern. Este mai important decât o subtilitate sau o pedanterie filozofică.

De exemplu – dacă aș crede că ceea ce vreau îmi este străin sau impus, motivația de la a vrea mi-ar scădea, întrucât concluzia e că-s unealta altcuiva și, oricum, rezultatele-s preprogramate și nu mă servesc pe mine. Faptul că pot fi unealta altcuiva, dar că nu pot percepe cine este acel cineva și în ce fel sunt unealta lui, prin urmare nu pot iniția un mecanism retaliatoriu, de compensare și de resetare a voinței mele, nu valorează prea mult.

Sigur, întrebarea dacă liberul arbitru există, la nivel fundamental, este una validă, din alte puncte de vedere, pentru că a pretinde că există, fără probe, duce la fel de bine către indolență și lacune în înțelegerea lumii cum duce presupunerea că nu există și suntem prizonierii unei lumi în desfășurare.

Dacă nu vezi conexiunile și influența factorilor de mediu ( la nivel macro) și coerciția legilor fizice ( la nivel fundamental) asupra a ceea ce poți face sau gândi, te pune în inferioritate.

Acestea fiind zise, ”în comunitatea științifică”, de diferite discipline, liberul arbitru are aceeași popularitate și validare ca și Iisus Cristos. Și au mai multe direcții pe care combat posibilitatea de a avea liber arbitru.

Doar că analizele cam put a ochelari de cal.

Doamna Hossenfelder depune mai multe eforturi relevante, în clipul de mai jos, dar nu e singura.

Și nu e doar clipul de mai jos, mai mult de un capitol din cartea dumneaei, ”Existential Physics: A Scientist’s Guide to Life’s Biggest Questions A Scientist’s Guide to Life’s Biggest Questions” acoperă și încearcă să trateze subiectul, cam în aceleași linii. Pentru cazul în care vă plictisește clipul extrag eu cele mai importante idei, că-s comune, iar explicația are lacune.

Obiecția 1) ar fi că nu știm dacă modelul standard este complet. Bănuiala ar fi că nu, dar cum nici nu știm că nu e complet, e acceptabil ( nu neaparat adevărat) să lucrăm cu ce avem.

Pretinde că știm ecuațiile pentru comportamentul uman și le putem scrie / descrie. Foaia cu ecuații din clip, cred că este pentru exemplificare, aka impresie artistică. Personal mă îndoiesc că a dezvoltat cineva setul de ecuații emergente din Modelul Standard, special pentru comportamentul uman și că altcineva a avut capacitatea de a face măcar peer review la asta, dar o să admit că l-am putea ști, și că chiar dacă nu îl știm, important este că există unul și dacă există un set de ecuații pentru comportamentul uman, care derivă din Modelul Standard, este logic că comportamentul uman e cauzat, sau derivă din interacțiunile particulelor așa cum pot fi ele descrise de Modelul Standard.

Pentru ceea ce contează, mă îndoiesc că modelul Standard este complet, iar acesta nu include gravitația.

Când zic că mă îndoiesc că este complet, vreau să spun – dincolod e faptul că lipsește gravitația.

Cineva ar putea întreba – ce legătură are gravitația cu liberul arbitru, iar răspunsul pe care îl am este că dacă are sau n-are, e dubitabil, dar dacă discutăm de faptul că comportamentul uman e emergent și derivabil din mișcarea tuturor particulelor, aceasta se supune gravitației, pentru care, la nivel cuantic / micro, nu avem o lege.

Din, păcate argumentele în favoarea liberului arbitru se concentrează în jurul incertitudinii stocastice ( ex: Charles Liu ), care definește impredictivitate aleatorie, iar asta nu-nseamnă liber arbitru , sau voință proprie.

O altă perspectivă care abordează liberul arbitru este cea a lui ”Libet” , care experimental a constatat că ceea ce conștientizăm a fi propria noastră voință, sau arbitru, liber sau nu , este doar un raport post factual al unor acțiuni deja întreprinse. Din punctul ăsta de vedere, eu cred că suntem predispuși să credem că nu există liberul arbitru, pentru că orice analiză și constatare se face a posteriori. Nu poți măsura și analiza un gând înainte să se manifeste. Cred. Iar aspectul ăsta e limitat de legile fizicii de faptul că percepem timpul ca trecând într-o singură direcție ( ”the arrow of time”) și că cu, sau fără liber arbitru.
Linia timpului ne dă o limitare de percepție, care poate fi , sau nu fi și o limitare de acțiune.

Preocuparea mea personală în domeniul liberului arbitru este ca deciziile pe care le iau și procesele de decizie pe care folosesc , determinste sau nu, cu un viitor predeterminat sau nu, să îmi aparțină, nu neapărat la nivel fundamental, ci de localizare și interes.

Pentru ceea ce suntem, la nivel de acțiune, rezultate și măsură a libertății, cred că e mai puțin important dacă acțiunea noastră are cauzalitate deterministă și dacă desfășurarea urmează tot legi deterministe ( rezultatele sunt oricum haotice datorită complexității implicate), compatibilitatea cu legile fizice, cât gradele de libertate pe care acțiunea unui individ le are , sau și le poate asuma în raport cu societatea ( organismul ) din care face parte.

Anume, e mai puțin important ce interacțiuni de particule ne deternină să facem ce, sau cum se reflectă înfluența și cauzalitatea de la nivel micro, către macro, față de corsetul social și limitările pe care le impune societatea și lumea la scala la care operăm noi.

Există în natură ceea ce se numește decoupling of scales. Anume, deși curgerea unui rău este determinată și ea de interacțiunile particulelor din modelul standard și dacă vrei să calculezi detalii este determinată de ceea ce se întâmplă la scala Plank, în realitate, există legi fizice mai clare, mai calculabile și definite special pentru scala la care se manifestă râurile, cu privire la direcție, debite, rată de curgere, meandrare și coeziune și sunt studiate de alte științe.

Va exista întotdeauna predispoziția fizicianului fundamentalist de a declara că toate au cauze fundamentale, care originează în fizica particulelor și a modelului standard , iar corelațiile emergente la nivel macro sunt doar aparente și izvorăsc din interferențe și și modele structurale consolidate la nivel micro.

În ceea ce mă privește, este pretenția că o casă e suma cărămizilor ei și că proprietățile unei case sunt înscrise în unitățile constituente.

Chiar dacă e așa. Un macro-organism care se constituie cu suficiente corelații la o scală superioară dezvoltă propriile legi suficiente pentru a-l defini și pentru a provoca interacții și efecte la scala respective.

La nivel de societate umană discutăm de conștiință și cuplajul nostru la organismul lumii noastre în care trăim, iar liberul arbitru are sens în raport cu societatea în care viețuim, nu în raport cu legile fizicii și interacțiunile la scală Planck.

Va urma. Poate.