UK: Niveluri de sărăcie #102025

În anii 90 am trăit situații de sărăcie pe care speram să nu le mai văd vreodată prin Europa. Gen, când mi-e dor să-mi aduc aminte cum e sărăcia, să fie nevoie să iau un zbor departe, și-mi reîmprospătez memoria. Am urât anii 90 și prima parte a anilor 2000 și toată lumea din anii ăia. Atât de crâncen că încă n-am trecut peste aia și dacă n-aș fi zgârcit ar trebui să dau dedicații și să le lipesc bancnote pe frunte psihologilor, dar știu eu mai bine, scriu pe blog ca terapie, că e la fel de scump, dar măcar nu se îmbogățesc alții de pe urma mea nejustificat, că de asta nu mă tratează nimeni, sic!

Firește că ajuns în UK văd cerșetori pe stradă, care imploră pentru o liră, și alte lucruri pe care le veți citi pe aici poate, dar îmi place să cred că ăia sunt niște oameni excepțional de la marginea societății și cumva, încerc să mă conving că e vina lor, că n-au făcut ei ce trebuie, sau că au avut un ghinion teribil, ceva genetic sau similar.

Realitatea e din alt film, însă.
Unul cu ignoranți.

Unul din copii vine în birou să mă întrebe dacă mai țin minte cum mi-a zis că trebuie să meargă la ceva activitate de școală undeva.
Probabil crede că am alzheimer, că îmi zisese cu 30 de minute înainte. Zic, nu, normal, că știu unde duce discuția asta.

Și continuă să spună că probabil că activitatea e finanțată de școală că e obligatorie și mă gândeam că mă întreabă că dacă nu e , dacă o să plătesc eu. Gen normal că plătesc, dar atâta știa lucru știa și ea și are altă temă, că una din colege a zis că nu sigură dacă mama ei poate să plătească, dacă o fi nevoie, și mă întreabă pe mine ”dacă putem să plătim noi”. Copiii ăștia planifică tot în avans, nu ca mine, tot e ceva.
Nu, nu cred că a întrebat-o colega ei asta ( o cunosc), cred că e un lucru pe care-l vrea ea și știu că credeți că știți răspunsul meu, că mă cunoașteți de oltean care vrea să se mute în Scoția și că am prepuțul circumscris în model cu stea în șase colțuri, dar nici asta nu e tema discuției .
Ce vreau să spun e altceva. Că cu un ochi râd cu altul plâng.

Am ajuns, după 35 de ani de trudă – și drumul meu prin educație tot aia a fost – în poziția în care să le pot mulțumi părinților mei și să le spun că au avut dreptate – doar cartea a fost șansa mea. Am mai și furat pe ici pe colo, dar cartea. Și munca. Și a fost și încă e un drum deosebit de dificil, când nu ești privilegiat și nu ai old money și știu că voi vedeți altfel lucrurile, chestie de perspectivă, și-o să tot fie și pentru copiii mei, amuzant, nu ? – deși ei nu sunt în poziția în care eram eu în anii 90, nici pe departe, doar că presiunea celor care dețin lumea asta e mult mai mare decât era presiunea de-atunci. Atunci era o presiune a sărăciei, dar aveai loc. Acum e tot mai puțin loc.
Și nu am o lecție prea diferită de cea oferită de părinții mei, poate doar cu un pic de condimentare pe baza experiențelor personale.

Pe partea cealaltă, să fiu la capătul bogat al Europei și să iau contact cu oameni normali, care muncesc, într-un stat etichetat drept socialist, care au probleme să plătească sume derizorii pentru chestiuni utile și necesare mă scârbește enorm. Nu oamenii în situația asta mă scârbesc, ci situația – anume că plaga asta socială poate erupe oriunde.

În teorie un om care muncește în țara asta trăiește mai bine decât unul similar în România. În practică, UK are o economie bazată pe datorii mai mult decât România. Puțină lume operază cashflow semnificativ pozitiv, puțină lume are venituri pasive de la asseturile lor, majoritatea plătesc rente pentru tot ce ”dețin” și folosesc. Și nu, nu mă plâng pe mine cu 1.5% dobândă și ce rest de datorie mai avem la casă, e vorba de restul lumii, în general.
Mi se pare atât de trist să fiu nevoit să aud și să recunosc din nou sărăcia informală ca normă de viață încât mă bucur că o să plec în vacanță să nu mă mai gândesc la asta, însă voi veți fi citind când deja m-am întors și mă voi fi gândind din nou… N-am scăpat de anii 90, e ca aia ca moda revine și se reinterpretează.