London, my favourite shithole

Asta e , că mie nu îmi place la Londra, că dacă îmi plăcea, fără îndoială că am fi locuit acolo și am fi fost posh; așa , locuim la marginea unui oraș mic, în miros de balegi de cai, pentru că sunt un țărănete și îmi place așa.

Din când în când , cât mai rar, mai merg acolo , ca vizitator, destul de des pișentru.

Nu vreau să fiu înțeles greșit,  Londra , mă rog, centru el și zonele scumpe nu e urâtă. Nu de aia nu îmi place.

Sigur, e cam meh prin Wembley pe unde locuiesc romulanii, destul de bleah prin Croydon – am dormit eu o noapte acolo, posh part, desigur – și dimineața când am ieșit pe stradă, m-am trezit în țigănie de Ferentari și alta nu.  Dar nu acolo merg și nu pe acolo aș locui, dacă ar fi.

Dar e obositoare, bă, Bucureștiul e pantaloni scurți. Așa de mulți oameni , așa de mult timp pierdut pentru orice căcat , gen trecut strada , ai de pula mea, mă duc singur la balamuc doar când mă gândesc.

Evident că am și eu șuruburile un pic cam slabe la bibilică, că majoritatea oamenilor nu îi văd să fie așa sensibili.

Să conduc în Londra ?  Nici gând !  Nu cred că e mai rău decât în București, gen soția s-a dus cu rabla  într-o zi până la Waterloo, că se întorcea seara și na,  cu trenul circulă toți saracii și psihopații – așa ca mine.  Ea și are nervii mai buni.

Dacă e după mine, luăm trenul!  Și era după mine, că mergeam cu copilul la teatru. Adică să meargă ea la teatru și cu încă doi colegi cărora le făcea un cadou. Adică noi, dar na, nu mai socotim acuma.

Ba, socotim-socotim, că trenul dus întors pentru cinci persoane e faliment curat, vreo 150 de lire sau mai mult.

Atunci m-am gândit la o fentă tare. Mergem cu mașina, conduce soția, eu stau ca în Uber, că sunt un adevărat gentălman, bă!

Dar nu până în centru de tot, că făceam o oră numai prin Londra și înapoi tot așa . La ieșire din Londra, se găsesc parcări in zona Hammersmith (  asta e un fel de ca la Grozăvești așa , dacă ai avea autostradă până acolo ) – că noi mergeam pe M4 până aproape aproape acolo.

Plătit 25 de lire pentru vreo 4 ore de parcare la Novotel/Mercure – ceva hotel de la Accor care are parcare subteranistă – ăstea preturi, care vă văitați că s-a scumpit prin București,  condus soția până acolo și de acolo luat metroul cu tarla de copii.

Ca să ne umplem de jeg, Ebola , sifilis și ce or mai fi având aia pe acolo.

Bă, murdar, bă.  Murdar era și în 2017 când am dat ochii prima dată, și în 2018 și tot așa, și tot de atunci nu cred că l-au curățat nici măcar o dată, așa de murdar . Nu am văzut atâta jeg în metroul din București niciodată.

Nu știu de ce pula mea insistă să aibă tapiserie de stofă la scaunele ălea și nu pun ceva de plastic, dacă nu le curăță sau nu le schimba și ei mai des ( sunt tot alea din 2017 garantat ), dar, băi nene! Stăteam cu ochii închiși, mă uitam pe geam ca să nu borăsc. Vina mea, am devenit prea sensibil.

Când am ieșit la W1 și am lăsat copiii la Teatrul Lyric  mi-am revenit.

E frumos acolo, chiar dacă era o după amiază clasică cu ploaie și frig să te caci pe tine, orișicât, frumos.

Am intrat cu soția la un Radisson să bem o cafea și ne uitam la Londra pe geamul panoramic care dădea către Piața Licester unde amenajaseră un târg de Crăciun. Aș fi dat un ochi acolo să beau un vin fiert că ce treabă aveam io aveam șofer. 

Acum 14 ani, după ce am cumpărat cea de-a doua rabla a vieții mele i-am spus soției să își ia permis , ca să pot să beau și eu.  Nu știu cât de încântată a fost de idee, dar pentru mine, plătește dividende ideea asta, chit că mai mult mă laud acuma, decât  să mai beau alcool .

In fine, nu am mai plecat nicăieri , am băut o bere mică acolo.  Pentru că ne-am dat seama că Londra se vede așa de mișto pe fereastră de undeva unde zgomotul e blocat.

Ne uitam in liniște la oameni care intrau și ieșeau de la târg și privit prin sticlă părea un decor de toamnă liniștitor.

După ce am mâncat cel mai britanic, de calitatea la care te aștepți ( nu la Radisson, ci la pubul local de bețivani) , “battered fish ”  am ieșit la promenadă din nou și am avut aceeași experiență, că devine, foarte repede, obositor, nu știu frate de ce!? , și am căutat să intrăm din nou undeva înăuntru – am găsit galeria națională și am intrat acolo la ăia, unde am avut o revelație cu privire la pictură, după ce m-am scormonit prin cotloanele creierului.

E interesant că ăștia au durat de peste tot și le vezi cumva pe toate la un loc din mai multe epoci, în spațiu și timp restrâns să poți compara și procesa. Gen am mai fost prin muzee  și galerii, am fost și la Luvru, dar nu am avut revelația asta. Nu știu dacă e cineva de acord cu mine , că nu știu dacă o să mai fiu eu de acord cu mine peste zece ani, dar nu contează.

Mi se pare că epoca de aur pentru pictura a fost perioada renascentistă. Poate sunt subiectiv, dar pictura de atunci pare să capete maturitatea spațială , maturitatea de detaliu, de culori. Se vede cum mai târziu se duce în alte bălării și se pierd din culori și detalii .

Mă uitam la tablouri cu prințese in rochii argintii de , cred că mătase, bă tată, eu nu cred că am văzut material real așa de frumos și să pară cu stil și lux, cum e reprodus în pictură. Incredibil!

Mai târziu, după anii 1700 se pierd aspectele astea, pictura ca execuție mi se pare că decade , sunt scene care lasă mai mult imaginația să lucreze și să termine ideea tablourilor… Alt fel de artă.

Mda, îmi dau seama că nu îmi displace ca turist și că ar trebui să merg mai des. Ca turist.  Și cred că mai merg la IMAX acolo când o fi ceva interesant, că la țărănoaia nu e.

Ma gândeam la Avatar, dar l-am prins în România.

Când m-am întors , la metrou , mi-am dat seama unde seamănă cu București.

Când am început să lucrez in afara României mi-am dat seama că românii nu prea zâmbesc. Nu zâmbeau. Nu aia din București oricum . La mine zâmbeau de li se vedeau dinții lipsă tuturor.

În afară, că vorbim de Franța, Elveția, chiar și Germania – lumea zâmbea pe stradă. Așa un fel de salut.

În UK mai puțin, parca din ce in ce mai puțin, dar orișicât, nu era Bucureștiul 2010-15. 

La metrou in Londra  nu am văzut de câțiva ani pe cineva zâmbind.  Și în seara aia m-a pocnit. Că nici pe peron, nici în vagon, nimeni nu zâmbea. Ne lăsam toți duși ca niște condamnați la carcerele vieților noastre, sau mă rog, impresia asta am avut-o.

Pe panourile de deasupra locurilor erau reclame cu mesaje motivaționale  gen : “După colț este SPERANȚĂ! ”

Nu știu unde e colțul ăla, în oamenii din vagonul cu care umblam nu citeam nicio speranță nici până după ce ar fi dat toți colțul.

Dar a fost o experiență interesantă. Cred că trebuie să râd  singur mai des, sau sa plec de aici până nu mă molipsescm.  Din nou.  Luați în calcul că era Decembrie. În țara asta depresia sezonieră ține vreo 5-6 luni.