Istorie personală: Legionarisme, legea Vexler și dreptul la liberă exprimare

Asta e din seria ”Amintiri din copilărie” dar nu de-ale mele, mă rog, nu prea mult, că eu nu trăiam p-atunci. Poate o să mai spun, alte dăți, poate nu.
Casa în care locuiesc în România e istorie.

Introducere

O scriu acuma cât e încă proaspătă în minte ultima discuție avută la un pahar de vin cu o persoană apropiată, nașul meu de botez. Cred că am mai zis, dar redesenez un tablou. Zic un pahar, că nașul bea, iar eu și tata, ne uitam, ca doi oameni bolnavi. Tata cu inima , eu cu capul. Mă doare capul dacă beau, zic asta. Așa că mai bine nu mai beau. Nu chiar de la un pahar, dar știi cum e – după un pahar ești alt om, iar omul ăla vrea și el un pahar.

Nașul meu de botez era fiului nașului bunicilor și străbunicilor mei, că așa mergea treaba pe vremea aia.
El nu mai locuiește demult aici dar inima lui a rămas aici, e o poveste despre rădăcini pentru altă dată.
Locuiesc în casa cumpărată de tata de la bunica lui, care nici nu era bunica lui biologică – e importantă distincția – și pentru că bunicul lui murise, dar și pentru că deși casa era moștenită pe linie paternă nu-i aparținea.
Motivul pentru care casa ajunsese la nașa tatălui meu, bunica nașului meu, e destul de important.

Nașul ăl bătrân fusese militar de carieră – fusese în WW1. Iar la bătrânețe repara ceasuri și scotea măsele ”mai bine ca un medic” (nota mea: citatul e subiectiv și imposibil de verificat că nu cred că există dovezi, nici martori neutri în viață ). Era autodidact, nu calificat profesional.

Presupun că din cauze de defect profesional era și curvar – cu vorbe că futuse jumătate de sat și prin Drăgășani pe unde activa, tot ceva de genul. Merge în familie pe linie genetică – a lui, nu a mea. În familia mea, de-a lungul timpului s-a distilat ceva ce se numește loialitate.
Și, în timp ce se afla într-o cârciumă cu alți militari și o combina pe una ( astea se întâmplau cândva înainte de WW2 ), un alt ofițer a venit și i-a șoptit la ureche, că soția dumisale, Filomița, se afla în cârciuma vecină cu alți ofițeri. Drept care a mers atunci pe loc și i-a pus în vedere ca până ajunge acasă să nu o mai găsească acolo. Să-și ia tot ce are, să ia căruța cu boi și să și le care la părinții ei, sau unde-o vrea și să aducă boii înapoi, că erau ai lui.
Așa funcționa lumea atunci, cel puțin în România – exclusivitatea sexuală funcționa cumva unidirecțional.
Nu știu dacă e mai bine sau mai rău decât acum.

”Doamna” a plecat, dar i-a lăsat copilul de doi ani – acesta fiind tatăl nașului meu, ca să-l citez pe ultimul, ”ăsta fiind un om bizar, noi n-am avut niciodată o discuție ca de la tată la fiu” . Dificil pentru un militar, chiar și spre final de carieră, să întrețină un copil de 2 ani.

Aici intră în poză ”nașa” – eu așa o știu, dar aparent ea era moașă, la spitalul local, care fusese construit și dat în folosință la 1889 de un boier local, destul de filantrop și mai multe cu altă ocazie.
Spitalul ăla a fost condus tot timpul de diverși care s-au înființat cumva ca baroni locali, unii mai buni, alții mai puțini, dar în principiu, cine a condus spitalul ăla a influențat destinele oamenilor din comună. Cumva, majoritatea celor care au condus spitalul au avut și ei o slăbiciune la femei și-au cam futut asistentele și infirmierele și este, iarăși, o discuție lungă și despre asta, despre cât e abuz și cât promiscuitate.
Doamna cu pricina, care lucra moașă la spital în perioada respectivă, locuia la spital – e important – și practic nu avea cheltuieli, însă era plătită, iar directorul spitalului îi punea toți banii la CEC.

Cumva, a legat o relație cu bunicul nașului meu și l-a ajutat să-și crească fiul. Doamna venea dintr-o familie unde erau 9 frați și avea niște valori de familie destul de sănătoase. Ea nu a avut copii, din câte știu. Nu știu de ce, nu știu dacă mai contează. Datorită loialității, bunicul nașului meu s-a căsătorit cu ea ( terminologia vremii zice ”a luat-o de nevastă”) și așa au rămas până la sfârșitul vieții. La un moment dat s-a terminat și faza curvăsărelii, presupun.
Doamna a avut grijă de el ( din spusele tutoror cu care am vorbit , domnul în cauză a murit când aveam eu trei ani și singura amintire pe care o am cu el este în sicriu, mort, așezat pe două scaune, că mi-a bântuit copilăria ), ea avea grijă de grădină, de păsări, că domnul era un domn și făcea doar munci de domn și oferea consiliere , de fiul lui și mai târziu de nepotul lui, nașul meu.

Faza pe legionarism

Din spusele nașului meu, pe vremea de dinainte de comunism o bună parte din oameni erau simpatizanți legionari. Din păcate nu erau chiar majoritatea, deși la un moment dat în istorie – anii 30 – e posibil să fi fost majoritari.
Pentru că legionarii le promiteau o viață mai bună.
Și pentru că comuniștii le promiteau egalitate, care era bună doar pentru clasa muncitoare și înstrăinată de posesii, pentru că pe spinarea celor care aveau asseturi urma să se înfăptuiască egalitatea.
În familia cu pricina, tatăl bunicului nașului meu, adică ”străbunicu” – fusese perceptor de taxe pentru stăpânire și cumpărase pământuri în zonă. Nu la nivel de boieri, nu sute de hectare dar de ordinul zecilor și poziții bune.
Cumva unii oameni vedeau istoria desfășurându-se și încotro se duce, așa că poți înțelege de unde simpatia pentru extremiștii ăia militantiști.
Ano domini circa 1990-2000, urcând în podul casei am descoperit niște frânturi de ziare postbelice , erau decupate articole despre legionari. Tata mi-a zis că ”nașu ăl bătrân” a fost arestat că era legionar, dar nu știa detaliile și cu exactitate n-o să știm niciodată. Perspectiva nepotului e următoarea.
El zice că a fost arestat pentru cu titlul că era simpatizant, dar ar fi fost reclamat fără probe, de către unii din sat cu diferite inamiciții nedefinie clar – de aia am zis treaba cu curvăsăria mai sus .
Dar că acțiunea viza eliminarea din toate localitățile a oricăror persoane de influență, care ar putea produce rezistență la politica comunistă, adică orice potențială opoziție de la firul ierbii. Acțiunea la nivel de țară e confirmată de arhive, vezi și seria de documentare ”Memorialul durerii”.
Majoritatea celor arestați au fost ținuți termene comparabile cu 3-4 ani în închisoare, după care eliberați, după ce s-au asigurat că le-au ”băgat mințile în cap” și că nu vor opune rezistență. Cei care n-au murit în procesul de preparare, oricum.

Odată cu arestarea, au recurs și la confiscarea averii în totalitate. Pentru că domnul o luase în căsătorie pe moașa de la spital, dumneaei avea dreptul la jumătate de avere, legal. La sfaturile unui avocat destul de scump (e interesantă reziliența și istețimea acestei femei, deși nu avea cine-știe-ce școli ), dumneaei a cerut în instanță să primească nu jumătate din valoare, ci jumătate din fiecare obiect de proprietate. Și, cumva, a primit asta. A primit jumătate din casă, jumătate din curte, din grădină și fiecare teren ( până au fost naționalizate – terenurile – oricum de colectivizare), din magazie, din grajd, din pătul. Acestea din urmă poartă încă urmele marcajelor de divizare a proprietății de la finalul anilor 50.
A făcut asta pentru a împiedica autorităție să înstrăineze proprietatea.
După care a recurs la răscumpărarea proprietății de la stat, cu bani cinstiți, folosind salariul ei de moașă la spital pe niște ani , care era tot în conturile CEC, din câte am înțeles, vreo 30,000 de lei, orice-o fi însemnat asta la vremea aia.

Domnul s-a întors din pușcărie după vreo 3 ani, dar nu a mai preluat niciodată posesia legală a bunurilor care-i fuseseră confiscate și, cu toate asta, a rămas domnul casei și a fost în continuare respectat și îngrijit de soția sa.

Ăsta e un caz, băgați bine la cap, în care familia și loialitatea familială ( partea feminină aș zice) a supraviețuit statului. Aș zice că a învins statul, dar n-a învins nimic, comuniștii au luat oricum tot și au distrus moștenirea acelei familii. Că tata ( părinții mei, dar na, patriarhal vorbind) a cumpărat proprietate asta, s-a datorat faptului că ei au aflat de planurile de demolare ale acelei zone ale satului, care îi includea ( cred că nu prea-i iubea establishmentul local, tot îi vedeau ca pe niște chiaburi) și urmau să fie mutați la bloc, așa că au preferat să vândă și să-și cumpere altă casă undeva mai la munte, mai fără colectivizare.

Nașului meu de botez, precum și acestei femei i-au fost cumva furate rădăcinile, apartenența la viața lor, au fost dezbrăcați de dreptul de a avea o viață în comunitatea în care s-au regăsit / născut. Iar asta a avut efecte nocive asupra vieții lor. Au navigat cum au putut vremurile potrivnice și loialitatea unei femei le-a oferit o bucată de reziliență și restul a rămas cumva atârnată de relația aproape familial ( de încuscrire, cum s-ar spune ) cu familia mea și cu alte câteva familii din zonă.

Libertatea de exprimare și extremismul

Cauzele situațiilor de felul ăsta au fost extremismul și disparitățile sociale, care au degenerat în extremism de polaritate opusă.
Dar la firul ierbii, ceea ce le-a permis extremiștilor să pedepsească au fost legi care au suprimat libertatea de exprimare și au permis formularea de acuzații și de pedepse pe bază de mărturii cu privire la infracțiuni de opinie și ideologie.
Dacă e vreun motiv pentru care încă îl apreciez și îl salut pe Nicușor Dan este că s-a opus legii Vexler și că păstrează limitele libertății de opinie, pentru ca exprimarea unei idei să nu conducă la încarcerare, distrugerea de familii și vieți.
Pentru că simpatizarea unei idei, oricât de nocive ar fi, nu e musai comparabilă cu răul care se face în încercarea de a suprima ideea aia și nu întotdeauna te poți baza pe reziliența în fața statului.

Loialitatea și familia

În familia mea de oameni defecți există o singură valoare centrală, iar indivizii care au încălcat-o au fost marginalizați. Unii dintre ei sunt în viață, trebuie să trăim cu ei dar sunt, cumva carantinați și ”managed„ și reușesc să afecteze doar familia lor imediată pentru că au deprivilegiați de informații critice și de drepturi de a acționa pe asseturile familiei.
Loialitatea este tema centrală a familiei noastre.
Legile statului, în general, se opresc în pragul ușii, indiferent în ce țară și sub ce guvernare se află ușa noastră și există o membrană de separație între stat și familie, care limitează aplicabilitatea legilor decise de alții asupra noastră. În casa noastră ne guvernăm după principii asemănătoare celor din ”Ius Valachium”/ ”Lex V(a)lachorum” – nu textual, ci ideea de excepționalism și obscurantism de tip stat în stat.
Asta nu-i musai bine, dar ce vreau să spun , e că în condițiile unor politici abuzive și a suprimării oficiale ale unor libertăți, unica soluție pe care o văd ca bastion de reziliență e reprezentată de legăturilor de sânge – recte familia.

Comunismul a distrus parte din membrana de separație obscurantistă dintre familie și stat pentru majoritatea familiilor care au crezut în modelul ăla, iar rezultatele s-au cam văzut.

În perioada de tranziție am văzut modelul reconstruit în ceea ce acum numim statul paralel, însă trăim cumva în două Românii iar pentru cei rămași fără membrana asta pare de neînțeles cumva situația – aceștia sunt cei care vor mereu legi mai aspre pentru că nu le văd aplicate pe cele curente.

De unde mă uit eu, dacă vrei legi mai bune, ai nevoie să updatezi regulile din cadrul familiei tale, iar dacă acestea sunt destul de bune, dar nu funcționează în afară, ai nevoie de loialitate și membrana de separație.

Comunismul a bagatelizat expresia ”familia este celula de bază a societății” prin includerea definiției în limbajul de lemn al comunicării și prin deturnarea caracterului definitoriu, deturnând-o într-o într-o datorie patricotică/ naționalistă de procreere ( după un model original de comunism romulan) și creștere de copii și transformarea acestora în livestock uman, care să servească comunismului, altfel comun.
Politicile comuniste au urmărit prin toate mijloacele de la îndemâna lor ( propagandă, drepturi declarative și ne-practicate de fapt, interzicerea prostituției oficiale, dar încurajarea ei politic inclusiv instituțional, ca pârghie de subminare a loialității familiale), iar liberalizarea familiei care a urmat, nu a urmărit refacaerea instituției familiei, ci un debușeu pentru tratarea abuzurilor, adică posibilitatea eliberării de corsetul familiei, triumfalismul trâmbițat azi, este doar un alt eșec .