Tre’ sa schimb placa

Copiii mei nu au primit jucarii arme si-n principiu nu ne jucam cu pistoale, bate, cutite sau baionete. Gresit.  Eu toata copilaria m-am jucat doar cu din astea si de-adevaratelea. 50% din timpul in care “ma jucam” cu copiii de varsta mea sau mai mari, pana pe la vreo 12-13 ani era de fapt razboi si delimitare de teritorii.

Si cand zic  razboi, vorbesc serios. Din ala cu mine reactionand violent la orice tentativa de atac, unde violent insemna ca daca nu puteam sa-l dovedesc p-ala acolo, sau erau mai multi, no problem, il luam la tinta cu bolovani. Ii spargeam capul? Foarte bine, da-l mortii familiei lui. Si lu’ frate-meu i-am spart capu’, ca el cine o fi, da’ si el mie, de vreo doua ori.

Si daca asta nu mergea, ma intorceam cu toporul, da, unul ca asta, mai mare decat mine atunci. Sau cu barda.

Nu radeti, un vecin i-a crapat capu’ lu ma-sa si lu’ fra-su ca nu au vrut sa-i faca o omleta, sau ceva . Pai ce facem aici, ne jucam?

 

Cand se suparau aia, mai multi, ca eram rezistent la bully-ing ( eu nu mi-aduc aminte sa fi atacat mai mult de vreo cativa oameni in toata viata din proprie initiativa) veneau toti calare peste mine in curte. Daca apucam sa dau drumu’ la caine ( era unu’ nenorocit care ma manca si pe mine,daca il enervam ) era bine,  ca-i alerga si ii jumulea ca pe gaini, pe care ii prindea. Daca nu, naspa, trebuia sa ma baricadez in casa, si pana incercau aia sa forteze usa, trebuia sa caut  alte arme albe ( cutitul de junghiat porcul si ce se mai gasea, dar era ceva letal pe acolo mai mereu) prin casa si sa ma pregatesc de contratac, sau sa astept, ca se mai intampla sa rupa cainele ala lantul ( bun caine!) si sa vina sa-i umfle. N-apucau sa sara gardul cu pantalonii intregi, da’ cateodata imi mai umflau o buza, imi mai strambau nasu’,  plm ,  pățăști.

Si n-am crescut cu complexe, ca ala e mai mare, mai puternic, mai copilul lu’ nu stiu cine; a venit o data politia la poarta ca aveau ceva legat de faptul ca fiul primarului s-a ales cu ceva umflaturi intr-un scandal in care as fi fost poate implicat si eu, nu stiu exact despre ce era vorba, legitima aparare probabil, dar asa cu intarziere si cu ceva glazura de razbunare presarata de niste bate.

In fine, pe cand cu copiii nostri, am zis si eu sa fiu civilizat. O pula, daca era dupa mine, cresteau mai ceva ca suporterii lu’ WestHam / Man United/City.  Da’ am zis ca hai, poate nu e bine ca mine. Eu mai arat cum arat cu cateva semne, da’ fetelor poate nu le sta bine.

Am crezut ca am gresit, ca eu sunt gresit si ca altfel e bine si ca, dom’ne, daca e rau, e rau, solutiile mele gresite nu functioneaza la toata lumea. La lumea noua. A-ha.

Am observat eu ceva lucruri nu neaparat placute, dar, eh, sunt copii, si nu vreau sa aflu prea multe ca modul meu de a rezolva problemele nu le rezolva neaparat.  Lassez faire – am zis.  Si nu-i bine, ca azi imi zice educatoarea celui mai mic copil ceva interesant. Eu stiam ca nu-i prea place la gradinita, dar nu stiam sigur de ce.

Imi zice ca ar trebui “s-o invatam sa aiba o reactie cand e atacata”, ca nu are nicio reactie, nu se apara, doar plange. Normal ca nu are nicio reactie , ca vede un adult la 5 metri si se astepata sa rezolve cumva situatia. Desigur, acest lucru e gresit. E ceea ce va invata pe toti parintii ca ar trebui sa va educati copii la scoala, sa nu creeze probleme. Dar e GRESIT. Si e amuzant sa-mi dea cineva dreptate acum.

Fraza asta e destul de incarcata de sens si-ncerc s-o iau ca atare.

In primul rand, evident ca educatoarea are dreptate.  Din foarte multe motive. Cei mai slabi sunt atacati, iar asta ma seaca, ca-i evident ca-i vina mea. Indiferent ce cred eu despre ce ar trebui sa faca ei acolo ca adulti, oamenii nu traiesc in  vid si conditii ideale de temperatura si luminozitate. Daca asta ar fi fost o sedinta corporatista as fi spus ca asta e o “This action in on me. I will report back when completed”.

In al doilea rand e destul de periculos faptul ca-mi spune mie asta. Nu numai in particular, ca eu sunt ala de mai sus si ca de mai bine de 10 lupt sa-mi reprim nevoia de a fi reactionar, ca nu prea stiu unde-s liniile peste care n-ai voie sa treci ( nu exista reguli  si fair-play decat cand ti le permiti e motto-ul meu preferat in contextul asta), dar asa in general, ai o clasa de copii si anumite probleme de agresivitate  ( mereu se isca, nu vreau sa cred ca exista o lume unde toti copiii sunt dopati si reactioneaza intre ei robotizat) si nu le rezolvi, nu le poti rezolva, trebuie sa le spui parintilor ca tre’ sa-si invete copiii sa lupte.  Desi e corect, chiar asta trebuie sa faca.

Send to Kindle

4 Replies to “Tre’ sa schimb placa”

  1. Nu prea merge cu flower power. In teorie, lumea s-a schimbat. In practica, nu. Eu il mai rabd nitel pe fi-miu asa, cam mototol, ca inca e mic. Da’ intr-un an doi, direct la macel, ca taica-su. Sa-nvete sa dea si sa incaseze. Nu de alta, dar lumea s-a schimbat doar pe hartie. P-al meu il paste ceva wushu sau macar kickboxing. Ceea ce recomand si pentru ale tale.

  2. Ba, nu stiu.
    Mie nu imi plac genul asta de sporturi, dar pana la un nivel (de varsta, intelegere) cred ca sunt ok.
    Am incercat sa merg, in liceu, la box si la ceva carăți. Nu-i de mine genul de bataie cu fair play. Nu poate nimeni sa ma faca sa inteleg ( nici nu vreau sa inteleg asta vreodata), ca daca imi futi un pumn in nas nu-i ok sa-ti ard un sut in coaie sau sa-ti bag un deget in ochi, sau sa te strang cu sarma otelita de gat, si nu prea reusesc sa disting treaba aia cu “coaie, acuma ne antrenam”.
    Si nici nu vreau sa invat copiii in stiinta fair-play-ului. Nope. Nu exista asa ceva.

    Singura chestie care mi-a placut a fost aikido ( vreo 2 sedinte) , da’ s-a desfiintat cursul din lipsa de cursanti.

  3. ia baga niste krav maga daca tot nu-ti place fair fight. acolo nu e nimic fair, da’ nimic

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.