În spatele oricărui bărbat… Heuristica

Ăștia de la Otopeni au făcut ceva management de pasageri superb, fie nu mai pleacă lumea, sau poate nu se mai întoarce,  că luni dimineața la 5:00 AM ajuns de la intrarea aeroportului la poartă în 13 minute.  Sigur, cu ceva grabă și organizare din partea mea. Că de obicei făceam 30-35 minute la ora asta și îmi era frica că nu reușesc.  Aveam îmbarcare la 5:30. Încă am,  adică.  Din fericire.

***

Mișto când ai jobul de vis să proiectezi un sistem nuclear  de încălzire pentru un oraș civilizat,  însă ce nu am înțeles niciodată e de ce dracului visez frumos (din an în doi ani) doar atunci când nu mă trezesc la timp. În rest nu visez nimic (cel mai des) sau am coșmaruri scurte care mă împiedică să adorm.  Dar dacă se întâmplă să nu mă trezesc e un vis frumos care mă ține acolo. Noroc că soția e mai concentrată pe realitate decât mine și intră cu bocancii în visele mele.

De două ori în 6 ani  nu m-am trezit la timp pentru avion,  ultima dată în 2015 .  Dacă atunci m-am trezit eu singur la 4:26, acum eram total prins în “proiect”. Trebuie să fie lamentabil să muncești și în somn și să și numești asta vis frumos, plm.

Cumva, de data asta m-a trezit soția, la exact, dar exact aceeași oră. Nu îmi dau seama cum s-a trezit ea și de unde știa că nu am plecat deja, că nu a sunat vreo alarmă; le-am șters pe toate joi și nu le-am mai pus.

În 7 minute eram îmbrăcat, cu bagajul strâns,  și șut în cur să ies pe ușă.  Chemasem Uber în timp ce doamna mă strângea de gât cu cravata și îmi închidea nasturii la cămașă. Ca pe copii.  Da, pot să mă îmbrac și singur.  Îmi ia cam 10 minute. Până găsesc hainele, la ora aia.

Uberul trebuia să vină în 5, care 5 erau 9 când am ajuns în fața blocului.  Acolo era un taxi pe verde. Îl întreb dacă e liber. Zice că îi pare rău, așteaptă comanda. Îi spun că ok, dar plătesc în plus, pentru un drum până la aeroport. Nope, e cinstit.  Ehm, treaba lui, eram dispus să plătesc o data în viață până la 200 de lei, need for speed included,  of course.

Peste 7 minute, când mai erau două și îmi venea uberul,  anulează comanda și mă întreabă dacă mai merg. Acum îmi pare mie rău. Vine Loganardo, mă sui.  Îi spun omului că mă cam grăbesc, la modul la care e posibil să nu prind avionul.

Se grăbește și domnul. Un pic așa,  la limita permisului.  Nu  o să spun mai multe că cică nu e ok să vorbești pozitiv despre genul ăsta de a conduce, oricare ar fi motivele tale. Pe mine m-a durut întotdeauna în pulă de reguli când stau în calea succesului meu, asta să fie clar. Și de ăia care au ceva de comentat pe temă gen “vrem o țară ca afară”,  “tu trebuie să te schimbi primul” .  Eu știu foarte bine ce am de făcut.

Iar ăsta e unul din motivele pentru care locuiesc încă aici. Că poți să ajungi ( când nu-s mașini pe stradă,  desigur)  în 17 minute la aeroport. Standard este intre 25-35 de unde stau eu.

Băi, nu știu ce să zic,  dar eu nu aș face asta pentru un client,  m-a  impresionat.

Soția: Cum lași bacșiș la Uber?

Simplu, scoți 50 de lei din buzunar și îi pui pe scaun.

Eu sunt un om determinat, alerg prin viață ca un raliu,  la ce fel de om am crescut, e incredibil, dar am reușit să îmi dezvolt o anumită ordine și rutină ( aș zice militară,  dar nu am servit vreodată instituția armatei și mi-e teamă să nu exagerez)  în haosul cu care mă înconjur.

Ca la formula 1, am un plan, când mănânc,  când dorm, când mă trezesc, când și cât timp mă piș ; tic-toc-tic-toc. Astfel progresul e parte din plan, nimic spectaculos de unde mă uit eu.

Da’ e important că e cineva la boxe,  atunci când mi se termină benzina, sau determinarea mea e fututa de vreun eveniment neprevazut.

Mă gândeam așa la niște chestii, legate de soții și bărbați,  chestii de care mai vorbim  diverse pe opencube. Că cei mai mulți declară că tot ce sunt, tot ce produc li se datorează în întregime. Nu sunt în măsură să îi judec pe alții.  Mi se pare însă lame dacă e așa. Să fii căsătorit și să nu ajute chestia asta la nimic.

Bă, eu așa am fost de mic. Determinat,  încăpățânat,  dacă am un punct mă uit acolo și într-acolo mă îndrept și nu mă uit la ce-i în calea mea. Dar succesul meu timpuriu a fost limitat, pentru că mai ratez,  iar un fail e un fail, dacă n-ai un mecanism de failover.

Nu știu cum funcționează soțiile voastre pentru voi,  dar la mine-i parte din staffing.  Nu-i neapărat vizibilă din exterior, dar  face parte din pachet.  Dacă ratez nu cad în gol, am un punct de sprijin.  Dacă aș fi pierdut avionul azi nu cădea cerul.  Dar era cam de căcat. Ar fi spus ăia că,  plm, e ultima săptămână,  nu mă mai interesează, chestii comune, e deja clișeu treaba asta, dar le-aș fi lăsat un gust amărui. Neumarkt,  sau ceva.   Dar e păcat după atâta muncă să mă înec ca țiganul la mal. E o imagine acolo, am muncit pentru ea, că poza aia face toți banii. Și e mișto când îți poți permite să dai cu bâta în baltă și să nu te stropești.
Și nu știu cum văd restul lucrurile, dar eu le văd așa. Nu poți să faci totul singur fără greșeală. Sigur, poți să te lauzi că poți, normal, dacă nu există probe contrare ești all good. Nu poți să angajezi pe cineva să facă chestiile astea despre care vorbesc eu.

Nu ai cum. Nu există încă roboți care să știe ce ai de gând și când ce-ai de gând diverge de ce faci, să intervină. Nu există un angajat care să mă trezească la 4:26 când uit să îmi setez alarma și la ora aia să fie disponibil să mă ajute să mă îmbrac, mai mult decât să mă încurce. Nici nu pot să explic cum se întâmplă chestia asta. Dacă ați înțeles de mai sus ca sunt handicapat și nu mă pot îmbrăca singur înseamnă că nu am scris eu prea clar.

Când aveam 2 joburi, era un raport pe care trebuia să îl  prelucrez dimineața.  Și uneori veneau datele mai lent, alteori aveam eu grămadă de muncă.  Dacă stăteam să îl fac îmi futeam startul pentru al doilea job, nu era moarte de om, dar nici nu voiam să fiu cunoscut ca ăla care întârzie,  că nu așa fac bani.

Dacă îl lăsam,  iar nu era moarte de om, dar nici nu voiam să fiu cunoscut ca ăla care nu își face treaba pentru că mai are un job.  Știau unii de alții și am lucrat în ambele locuri fără comentarii doar pentru că nu au avut vreodată motive de comentarii. Mi-am îndeplinit îndatoririle cu succes în ambele locuri.

Eh, uite,  uneori succesul ăla înseamnă să îi faci training soției să îți facă o parte din treabă.  Partea aia care nu contează că nu e multă,  nu contează cât e de importantă, dar e fix ce lipsește și nu am eu timp ca să pot alinia planetele. Ca să fiu impecabil, like no other.  Ce face ea nu se vede, în cea mai mare parte e munca mea și promovările le-am luat eu. Dar în  treburile astea care privesc calitatea și diferența dintre doi angajati,  edge-ul e dat de niște detalii mărunte.

Ați putea spune că trișez, că nu e corect. Dar cui pula mea ii pasă?  Mie. Că de asta o echipă trebuie să fie mai bună decât 1+1. De asta nu înțeleg ideea de parteneriate civile cu partaj,  numite sanchi căsătorii.

Dacă era pe așa nu aș fi avut nevoie niciodată de un partener cu care să împart pur și simplu costuri, responsabilități  și un pat.

Eu știu ce bug-uri am și tot repar la ele. Dar apariția unora e o treabă de statistică.  E important să am un partener care mă analizează heuristic,  mă cunoaște și știe ce să facă atunci când e nevoie.

Send to Kindle

5 Replies to “În spatele oricărui bărbat… Heuristica”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.