Am fost vineri seară până acolo în grup oarecum organizat. Urmare din 2016.
Am așteptat un pic cam mult la intrare că la garderobă nu mai aveau umerașe, cică urmau să vină din moment în moment, care a durat 20 de minute, dar asta după ce am făcut eu pressing pe toate fronturile. Că era un pic cam cald înăuntru și după ce am lăsat baltoanele la intrare.
De degustat am degustat noi diverse țuici de la diferite “case”.
Prețul unei măsuri de 20ml variază între 5 și 45 de lei din ce am văzut eu. Eu am tras pe nas, de pornire, un Glenlivet de 18 ani stat în vreo 2 butoaie: de bourbon și cherry. Parcă. Ar fi trebuit să fie presărat cu ceva aromă de cherry. Poate nu eram eu tunat pe frecvență, da’ nu prea mi s-a părut cine știe ce. Baubil, mie mi se par scârboase orice whiskey-uri sub 10 ani, dar nu peste un coniac cinstit. Am scris așa să subliniez că, în general, nu îmi plac ălea americane, nici cele mai posirci dintre irlandeze. Dar ăștia erau scoțieni.
Nu am convins nici asistența, un prieten zicea că e prea tare. Soția , dimpotrivă, că e cam “apă”. Deh, gusturi. Dar da, cam apă :).
M-am dus întins, pe urmă, la Octomore să-mi dea o bucată de “cașcaval” afumat, de mi-am oripilat din nou însoțitorii, și-a trebuit să mai beau și doza unui prieten. Prin a trebuit zic că “dacă nu-ți place toarnă aici, să nu făcem risipă! ” :). Măcar aici știam ce primesc. Ce nu știu însoțitorii e că ăsta a fost ăla Light de 80.5 ppm afumătura. Anul trecut am băut o ediție specială de 208 ppm. Sortimentul pentru maniaci și “arsonists”. Mă gândeam să iau o sticlă de d-asta și să îl degust cu niște prieteni pompieri, asalt mișto. Sunt curios în cate secunde mă bat.
Apoi am fost de am luat o măsură de Dalmore King Alexander III, maturat în 6 butoaie, de nici nu știa tipul de la stand să le spună care sunt ( foarte slab pregătit personalul de acolo), deși părea să îl recomande cu ardoare. Noroc că știam exact ce caut când am ajuns la ei la stand și i-am zis să îmi toarne. Mai era o gagică al cărei talent presupun ca trebuia să fie că arăta bine, dar nici la ăla nu excela, în rest, era mai simplu dacă făceau ceva cu autoservire. Ăsta e proper whisky. Fără “e”.
Și îmi plac ălea care se termină mai degrabă în “more” decât în “less”.
Și nu am mai înțeles o chestie. Trebuia să cumperi jetoane de afară. Nevasta era de părere că asta e pentru că cei de la standuri nu dau bon fiscal și se face tot comerțul la intrare. Lucru pe care l-aș fi înțeles, dacă era așa. Dar nu, fiecare aveau casă de marcat înăuntru și îmi dădeau bon fiscal la jetoane. Așa că, coaie, what’s de point here? De ce nu poci să dau cu cardul? În fine.
Am mai dat cu nasul prin niște unele luate de frate-meu, de la Ardberg. Cre’ca îmi iau o sticlă. Ăla avea 54 de grade. Pe gustul și asemănarea mea.
După băutură te cam taie foamea pe mate. Era o dugheana cu demancaruri, dar chestii de bază așa, cât să nu te ia cu leșin pe măduvă . După degustare a trebuit să dăm fuga la restaurant că crăpam altfel.
Se pare că celui mai băutor de whiskeane ( cu “e”) nu i-a plăcut nimic de acolo. Bine, ăia ai lui cu bourboane, de la JD ( nu Jolidon), nu erau prezenți.
Nu știu dacă mai merg și la anu’. Cre’ca că nu.
