Poate veți fi citit, sau veți citi în perioada asta articole despre cum se clarifică statutul semnăturii electronice, se permite folosirea semnăturii electronice simple ( olograf pe document electronic, scanare etc) și cum așa e mai bine decât înainte.
Nu. E mai rău. Se pleacă la faptul că există o ambiguitate în capacitatea semnăturii electronice simple. Ambiguitatea pleacă de la faptul că, în principiu, doar în România ( vorbesc de spațiul de business European și oricum , țări civilizate) semnătura aceasta electronică era restricționată, însă având validitate în rest se folosește oricum. Am semnat un numă de contracte așa.
Clarificările cu care vine legea propusă, retrogradează cantitativ puterea semnăturii electronice simple la ”acte de mică valoare”.
Valoarea patrimonială – împrumuturi, datorii, contracte cu valoare – e limitată la juma de salariu minim pe economie – apă de ploaie. Nu poți semna sume mai mari cu asta.
Apoi, validitatea semnăturii se întinde atât cât e recunoscută de cealaltă parte a contractului. Dacă se trezește pulea că nu recunoaște semnătura aia, sau nu se scrie în contract însăși recunoașterea ei, ghinion.
Au făcut, din nou, o românească.
In cazul asta un contract de munca semnat electronic, prin DocuSign sa zicem, mai are valoare in instanta sau hartia de il imprimi e buna de pus la toaleta?
Daca vine ANAF peste careva e pe bune sau la misto pana la urma ce e digital?