Cărți: The High Frontier

Cea mai mișto carte SF pe care am citit-o până  acum e scrisă prin 1975 și nu știam de ea.

Cartea zici că e un manual de inginerie în spațiu  scrisă de un fizician Gerard K. O’Neill.

Partea mișto e că propune un concept la care nu știu dacă m-am gândit serios până acuma.

Nu e vorba de a locui pe Lună, pe Marte, pe vreo planetă sau în spațiu în general.

Ci că, în condițiile complexității și cunoștințelor la care am ajuns ca civilizație am putea găsi că este mai ieftin și mai prosper să trăim în spațiu.

Consecințele gravitației terestre, pe care altfel le vedem pozitive și protectoare sunt, altfel, destul de limitative și costisitoare.

M-a cucerit de la perspectiva de abordare a agriculturii, dar paradigma călătoriei între două biomuri artificiale, cu aproximativ zero cost energetic ( comparativ cu costurile terestre ) este atât de explicită că acum pierd nopți gândidu-mā la “ce mai căutăm pe Pămánt”.

Am îndoieli că vom ajunge prea curând să locuim în mod fezabil pe Marte ( gen de ce ?! ) , dar din momentul când prima colonie comercială se va fi înființat în spațiu  cred că treaba asta va exploda.

Ideea că într-un biom în spațiu ai putea călători cu un avion fără motor, un glider ajutat de ceva pedale e atât de mișto, că n-am cuvinte. La fel ca ideea că ai putea cădea, sau sări de la 1 kilometru înălțime, fără mari implicații de ortopedie e la fel de atrăgătoare.

Dincolo de riscuri și de provocările tehnologice, care, în tehnologia de azi sunt rezolvate, sau rezolvabile, bariera tehnologică a vremii era dată tot de gravitație. Este ceea ce ne ține în puțul ăsta – anume costul de a ridica material de pe Pământ.

Ceea ce O’Neill si NASA plănuiau in anii 70 să reușească cu programul Space Shuttle, de abia se întâmplă acum cu Space X.

Cât de în urmă suntem? Cam cu 40-50 de ani față de estimările relaxate. Am fi putut ajuns acolo, în teorie undeva în anii 90-2010. În practică, deși avem tehnologie mai bună, inteligență artificială ei roboți, suntem departe.