Coșmarul american/ Are we the baddies?

L-am ascultat pe Pete Hegseth și mi se pare că văd o distopie la ”televizor”.

Pare o închipuire descendentă din ceva twist din Star Wars sau Dune. 

”Death and destruction from the sky all day long”
”We are punching them as they're down and this is exactly as it should be"

Pe de-o parte. Pe de alta, pare că s-a uitat prea mult la filme Marvel / DC – am furat clipul și îl voi păstra, pentru că pare un moment de cotitură în discurs, conducerea și modul în care Statele Unite își exercită influența politică.

Momentan , noi suntem cât de cât protejați de umbrela visului american , în timp ce ăia răi iau contact cu coșmarul american.
Dar nu mă pot deconcentra de la faptul că discursul sună ca și când ei sunt ăia răi. ”Are we the baddies?”

Cât de cât…

Mă gîndesc că undeva pe parcursul vieții lui recente, tipul ăsta ( e doar o poză, știu ):

în tipul ăsta:

E același om – în sensul de carcasă fizică, în epoci personale, dar și globale diferite.

Iar întrebare e – e Trump cel care ne schimbă ”pe toți”, începând desigur de la țara lui, sau el e maimuțoiul ( cu clica lui) pe care răbufnirea noastră, ca societate , de după epoca woke îl folosim drept idol pentru a ne putea alinia, așa cum folosim orice token spiritual și de moral pe lumea asta?

Zic asta pentru că nu cred că exită oameni pur buni sau răi în interior , sau că ar conta, iar ce contează e alegerile pe care le facem și manifestarea trăirilor noastre în exterior . Știu că alții au alte păreri, ca de obicei, mi se rupe pula de ei.

Și știu că mă surprind pe mine și pe alții uneori zicând că ”țara aia ” ( nu cotează care ) trebuie bombardată în epoca de piatră, că nu mai ai ce să scoți din ea.
Din când în când, cineva se ridică că se bagă el s-o facă.
Abia atunci ar trebui să devină înspăimântător, când gândul e pe care să se transforme în realitate, dar acum am trecut de punctul ăsta.
Avem o mașină care transformă unele dintre cele mai radicale gânduri în realitate, le pune în practică aproape fără cusur și oamenii sunt cuprinși între o stare de aprobare și indoială, momentan.

Partea proastă e că la fel a fost și în anii 40. Din păcate. Din păcate uneori trecem pe partea întunecată peste câte un punct de la care nu ne mai putem întoarce sănătoși înapoi.

Pe de altă parte, îi vezi pe iranieni că iau bătaie ca saltelele și ministrul lor de externe, spune senin, că ei câștigă, că le merge foarte bine, și că totul e sub control , că nu cer încetarea focului și nu vor să negocieze. Că nu vor, înțeleg și de ce. Ce nu înțeleg e ce opțiuni au.