Țineți minte cuvintele ăstea trei: ”Private Credit Market”. E cumva legat de ”criza datoriilor” – că nu degeaba urlu ca lupu la lună ”nu mai luați bani împrumut, lumeee!”.
Unii zic că de aici ni se trage tura asta, că asta va genera noua criză financiară , etc – prohoade.
Nu știu dacă e așa, dar bagă la cap când te gândești unde îți ții banii și investițiile. Dacă ai, dacă nu, te doare la banană. Nokia banană.
Ăștia vorbesc de riscuri care au apărut în 2025 pe piața de private credit (împrumuturi acordate de fonduri private companiilor, în afara piețelor publice), deci problemele probabil că erau mai demult acolo, și colcăiau prin dosare ascunse, că așa merge.
Cică unul dintre cele mai importante riscuri este relaxarea standardelor de credit. Zici?!
Creșterea rapidă a capitalului care intră în sector pune presiune pe menajeri să bage bani ( pentru că bandwagon și FOMO?) , ceea ce poate duce la finanțarea unor companii mai riscante.
Problemele apar mereu de la ”relaxări” – adică nu mai poți face bani din gunoaiele obișnuite sub standardele existente, că a ajuns presul sub care stă gunoiul până la tavan și ridici un pic tavanul ca să mai intre.
Zic ei de existența unor „signs of loosening credit standards across both public and private markets”, ceea ce înseamnă că unele împrumuturi sunt acordate în condiții mai permisive decât în trecut.
Un alt risc major este lipsa de transparență – că nu sunt obligați să raporteze ca băncile. Ia-o ca pe un ”undergrown banking” sau ”dark banking”. În private credit nu sunt publice o grămadă de informații: împrumuturile nu sunt tranzacționate pe piețe, evaluările sunt interne, iar ratingurile nu-s musai ălea de la credit score. Zic că „the lack of transparency around the extent of this risk-taking remains a concern”. Adică nu știe nici dracu care e riscul real. Nu știa!
Articolul menționează și nivelul ridicat de îndatorare al companiilor finanțate prin astfel de împrumuturi. Unele structuri includ „high leverage, opaque valuations, and complex bank-linked financing”, adică firme îndatorate până peste coaie ( sună cunoscut?) și structuri financiare complicate, care ”pot deveni vulnerabile dacă economia încetinește sau dacă dobânzile rămân ridicate”. De aia urlă Trump – în america la ăla că nu scade dracului dobânda de referință, că îl bagă la pușcărie. Că.
Un alt punct obișnuit în colapsuri sistematice e ”diferența mare de performanță” ( a se citi unii sunt de-a dreptul incompetenți, alții corupți, alții la futu-i mă-sa) între managerii de fonduri. Autorii subliniază că „manager selection is critical”, deoarece calitatea analizelor de credit și a controlului riscului variază mult între administratori. Lol, da.
Chiar dacă civilii investesc direct în private credit – cum nu investeau nici în CDS-uri în 2008, îi pot afecta indirect.
Fondurile de pensii, companiile de asigurări și alte instituții barosane investesc în astfel de active pentru a obține randamente mai mari, sau din motive de afiliere, sau de spread. Dacă unele împrumuturi devin neperformante sau dacă apar probleme în anumite fonduri, randamentele acestor instituții pot scădea.
În teorie, există măsuri de hedging și spread și faptul că crapă un fond de investiții private nu ar trebui să afecteze prea tare un fond de pensii. În teorie. Că de aia zic autorii că , în prezent, aceste riscuri par „largely contained within private market assets”.
În practică, stai să vezi când apar situații când căcaturile ăstea sunt în portofoliile tuturor în cascadă – cum ziceau ăia în ”The Big Short” : ”CDSes on top of CDSes….”
Adică: O companie de investiții, sau un fond de pensii, sau unul mutual, au ceva acțiuni la o firmă de private credit și moderează riscul cu niște bonduri private emise de o altă firmă de investiții. Care firmă investește și ea în mizeriile ăstea. Și poate fondul nostru mai are mai are ceva CDS-uri care conțin la bază riscuri de private equity. Și poate are acțiuni la o companie diferită, dar care e imprumutată până peste coaie prin private equity – pentru că I S-A PERMIS.
Ghici ce, când se dărâmă castelul de cărți de joc, firma de investiții, fondul de pensii , suge pula din toate direcțiile că riscul ăla e așa de mare și extins că e parte din tot spreadul de investiții.
Proba 2.
Articolul descrie o piață de credite private care a crescut extrem de rapid de la o nișă financiară , acum douăzeci de ani, la o industrie imensă: activele au crescut „from $46 billion in 2000 to $1.7 trillion by 2023”, iar unele estimări indică o posibilă extindere „to $3 trillion by 2028”. Piața asta e comparabilă, în SUA cu diferite sectoare din piețele creditelor bancare.
Deci vorbim de un sistem financiar paralel, ”subteran” – vezi proba 1 cu transparența.
Această creștere este aparent cauzată de retragerea băncilor după criza financiară globală , de faptul că regulile s-au înăsprit pentru bănci dar cererea investorilor pentru randamente mai mari n-a dispărut.
Ei zic că inițial, creditul privat finanța companii solide care nu aveau acces la bănci, dar astăzi sectorul a devenit un ecosistem mare, cu „mii de fonduri” care trebuie să plaseze capital constant. Adică sunt prea mulți pe piață, concurența e mare și presiunea de a acorda împrumuturi duce la scăderea standardelor de creditare. Clasic, aceeași muzică ca mai sus. E vorba de fapt de explorarea lipsurilor de reglementare, până la paroxism – aș adăuga eu.
Asta se numește supracapitalizare – bulă. Le dai bani golanilor să facă golănii, fac mai mulți bani, le dai și mai mulți bani că merge !
Până nu mai merge. Cică „more than 40% of borrowers showed negative free cash flow at year-end 2024”. În termeni simpli, asta înseamnă că aproape jumătate dintre firmele care au luat astfel de credite nu generează suficienți bani din activitatea lor pentru a acoperi investițiile și datoriile – se duc în găleată.
Cel mai tare, bomboana de pe colibă, clasic american din nou, unele împrumuturi folosesc dobândă de tip „payment-in-kind”, unde dobânda nu este plătită în numerar, se adaugă la datorie, iar tipul de dobândă „exceeds 10% of income at several top business development companies”. Deci ăștia sunt mai rău ca bugetele țărilor, dau mai bine de 10% din venituri doar pe dobândă, doar că , ca să nu se vadă ca dobândă în rapoartele anuale, o adaugă la suma împrumutată, ”pe caiet”.
Cu cuvinte normale, ăștia nu reușesc să plătească dobânda în bani și își cresc datoria totală. Prin urmare, ideea cu ăia 40% de mai sus e că o proporție semnificativă de împrumutați nu își reduc datoria, ci se afundă mai mult în ea. Publicitate.
Zic ăștia că industria ar putea intra într-un ciclu se restructurări, deoarece multe împrumuturi ajung la scadență într-o perioadă cu dobânzi mai mari – adică avântul prăbușirea. „$1.7 trillion [in commercial mortgages] set to mature by 2026”. Țineți-vă bine, pe unde dați cu sapa, posibile efecte în lanț. Sigur, ”acolo la ei” , în America, dar…
Dacă un număr mare de companii îndatorate nu își pot refinanța creditele, fie proiectele imobiliare intră în dificultate ( ăștia sunt fierți pe real-estate) , pot apărea pierderi pentru fonduri, bănci și… fondurile de pensii.
Afterburnerul la schema asta obosită a fost dat de deregularizarea făcută de Trumpix anul trecut pentru fondurile in care își țin americanii banii de pensii – 401K – cărora le-a permis să investească în piața asta.
Deci avem deja prea mulți bani în căcatul ăsta, de a devenit o problemă: Perfect, hai să băgăm și mai mulți bani în el!
Proba 3.
Blue Owl Capital se cam duce pe pulă.
Proba 4.
Schema de împrumuturi private de la Black Rock se cam duce pe pulă.
Peste 6 luni or să scrie prin ziarele economice românește despre asta. Poate.
Nu zici rău, dar și aici e ca în bula cu imobiliarele, e cerere de bani deci trebuie acoperită chiar dacă asta vine la pachet cu mai multe riscuri asumate. E un fel de Caritas, dacă aduci cât mai mulți în sistem, prelungești durata de viață iar crash-urile izolate care sunt un semnal de alarmă se estompează în zgomotul de fond. Iar războaiele astea sunt fix ce trebuie să se spele activele alea volatile care au crescut până la cer.