“Enjoy the path to unemployment”

În care vă povestesc cum viața este amuzantă și cum „unde dai și unde crapă”.

Tot timpul am visat că poate voi avea copii cărora să le placă știința, să se dedice cercetării, să câștige premii Nobel, descoperind bucăți noi din știință și să schimbe lumea, să o facă mai bună sau mai rea, după placul lor.

Și dacă nu, măcar să facă bani. Mulți bani, se știe.

Dar, oricum ar fi, orice ar vrea să muncească sau să facă în viață, că e viața lor și alegerile trebuie să fie ale lor, nu aveam să las copiii fără să învețe cum funcționează lumea, cum funcționează natura și fără să-i învăț ce știu eu, atât cât reușesc.

Și cum am avut noi primul copil, trăind în România, într-o situație economică nu neapărat extraordinară, în anii ăia am ajuns la concluzia obligatorie că matematica și tehnologia sunt viitorul, și inteligența artificială, și că pe astea trebuie să le învețe copiii.

Drept care nici nu împlinise copilul cel mare trei ani și ne-am pus împreună să ne uităm la filmele mele preferate, LOTR. Am văzut, așa, primul film, al doilea film, al treilea film și toți hobbiții, dar acum sunt filmele noastre preferate. Și cărțile ei preferate , umple casa de Tolkienuri și o golește de bani…

Mie nu îmi plac cărțile. In general zic și se și vede, că scriu cu cultura și la fel de agramat ca un troll de peșteră – din ăla din filme și jocuri, nu din cărți, nu mai vreau să aud de cărți! #scoalavieti.

Și tot pe atunci am început să ne jucăm Heroes 3 și Starcraft și Starcraft 2 și ne-am uitat la filmul de pe YouTube făcut din cinematici din joc, în care a putut vedea povestea lui Jim Raynor și a Sarei Kerrigan, care, după părerea mea, este una dintre cele mai frumoase povești din jocuri video.

Și încă dinainte de astea o țineam pe genunchi și ne jucam împreună jocul Avatar 3D și am văzut și filmul, la un moment dat.

Iar seara, înainte de culcare, îi citeam povești românești sau Legendele Olimpului, de Alexandru Mitru.

Probabil că am traumatizat-o recitându-i repetat basmul meu preferat, ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, și, dacă nu adormea, terminam povestea văzându-i ochii în lacrimi, iar mie ridicându-mi-se părul pe mâini, așa cum și eu am fost traumatizat, sau, mai bine zis, marcat permanent de povestea asta pe care mi-o spunea bunica mea. Nu vă spun simbolismul, cel general îl găsiți pe net, dacă nu

După care, când ne-am mutat din România, am insistat ca să citească cărți în engleză, cărți în românește, cărți în toate limbile, ca să te prindă limbile, ca să te prindă comunicarea, pentru că, la un moment dat în viața mea, în jurul vârstei de 30 de ani, mi-am dat seama că, în munca mea, capacitatea de comunicare m-a ajutat mai mult decât orice competențe profesionale.

Și, cumva, după toate astea, în mintea mea puțină a rămas ideea imediat simplă și greșită cum că sigur sau, dacă nu sigur, măcar probabil sau măcar posibil copilul va vrea să studieze și să se pregătească pentru o carieră tehnică sau măcar academică.

— Dar de ce vrei tu să studiezi teatru și film, de unde pasiunea asta, în loc să studiezi tu matematică, programare, fizică, chimie, biologie și orice știință mai este, în cel mai rău caz economie, drept și politică?

Oare de unde?

Când eram copil visam să fiu poet, ca să vă pun pula pe piept, se știe.

Apoi visam și actor, visam să fac filme, atâta că eram sărac de îmi rodea foamea și buzunarele.

Și, în fiecare moment în care m-am gândit că aș putea să fac un detur către creativitate, către scris, de producție artistică, tot ce am văzut au fost obligații, datorii și probleme pe care n-aș fi știut cine o să le rezolve, dacă nu eu.

Ce n-aș fi suportat, după ce am trecut deja prin asta, ar fi fost să ajung iar sărac, un artist noaptea vesel, ziua trist, dar, cel mai important, fomist.

Și, cum copiii sunt viitorul meu, evident că mă roade și mă încearcă gândul că, dacă îi susțin în direcția asta, aș putea să-i împing către nefericire.

Pe de altă parte, cred că cea mai mare nefericire pentru un copil e să nu te susțină părinții în ce vrei să faci, să spună piedici, să încerce să te vireze stânga-dreapta unde cred ei că e mai bine. Judecându-i pe părinții mei, aș putea să le reproșez unele lucruri, foarte multe, dar niciodată n-aș putea să le reproșez că nu m-au susținut în ce am vrut să fac sau ce am vrut să studiez.

Părinții mei m-au întrebat de la 14 ani la ce liceu vreau să merg, ce vreau să studiez, ce vreau să lucrez, m-au împins să fac o facultate pe care eu s-o aleg și au muncit și au plătit studiile pentru mine. Nu s-au preocupat de faptul că poate am ales greșit, nici când s-a dovedit că am ales greșit, doar m-au împins să joc jocul pe care l-am ales și să studiez ce am promis că o să studiez, cu singurul scop ca să mă pot descurca mai departe.

Băi, și, în ciuda tuturor alegerilor greșite pe care, pe unele le-am corectat, pe altele nu, treaba asta a funcționat nu chiar rău. Pentru că cred că cel mai important lucru e să vrei să faci un lucru ca să te poți înhăma la el și să te ajute cineva, iar, când ai nevoie, să te poată împinge din spate.

Eu tot comentez că aș fi vrut să nu se oprească din studiat matematică, că, pe lângă ce vrea ea să studieze, să mai studieze și un pic de matematică și un pic de programare și un pic de… pe dracul să mă ia. Că așa sunt eu, dar nu cum credeți voi. Copiii mei pot fi convingători și când m-au convins se văd învingători. Eu tot ce vreau e să se convingă pe ei destul cât să poată sta în picioare pe ideile lor, iar la nevoie să și le care în spate . Că în genunchi și îngropați sub ele putem toți.

La un moment dat, copilul a venit și a spus clar ”nu”, pentru că consideră că o ține în loc din a învăța restul ce vrea ea să învețe, și a avut o replică foarte interesantă așa în două limbi:

„Please let me enjoy my easy path towards unemployment and afterwards I can take other paths to unemployment, că oricum e destul de dificil pentru tineri să găsească joburi.”

Și are dreptate.

Cel puțin pe calea către șomerie pe care a ales-o rulează fin. Și se bucură de drumul ei spre șomerie, pe banii noștri.