Teatru scurt: Demonstrație de genetica

Povestește sotia că mergea pe strada cu copiii de mână și o vecină în vârstă – babă, în limbaj comun, remarcă :

-Vai, ce fete frumoase ai!

Copilul cel mic strâmbă din nas și după ce se îndepărtează îi spune mamei, pe ton malefic:

– Noi nu suntem frumoase!

Copilul cel mare e de altă părere:

-Ba eu sunt frumoasă!

Copiii mei sunt frumoși, cel puțin dacă-i compar cu mine. Dacă n-ar face faze d-ăstea nici n-aș zice că-mi seamănă.  Când eram mic, eu eram ăla urâciosul, nu voiam să mă placă nimeni. Nici acum nu mă dau în vânt după popularitate.

***

Stropitoarele uda gazonul. Îl aud pe copilul mic pe-afară:

-A zis mami că nu putem să ne udăm.

Celalalt copil.

-Da, da-l întrebăm pe tati! …

-Tati, putem să mergem să ne udăm?

***

Deunăzi mă bătea la cap să o las nu știu unde, după ce îi spusesem de vreo 18327642 de ori nu. Eram la 2 milimetri de a ceda nervos gen ”du-te și lasă-mă să mor, acum”, când am văzut privirea supărată a soției. Privirea aia de ”loooser!”. Motiv foarte bun să:

-Întreb-o pe mama ta și lasă-mă în pace. Dacă te lasă, bine. Eu am treabă și nu mai pot.

A rămas ”Nu”, dar nu-nainte ca să se tăvălească pe jos că :

-Nu e corect! De ce spui tu ”nu”, că tati mai avea puțin și spunea ”da”! Mai avea puțin!

Ăștia se adaptează, carevasăzică. Sunt ca zergii.