Maxim respect

Am făcut mișto – zic io, pă drept cuvânt, măcar pe jumătate, că nu era el în teren, dar fără a-mi asuma pricepere sau vreo autoritate în ceea ce-am scris, de tacticile lui Lucescu și de performanța lui la națională. Ca orice romulan care se uită la televizor, adică.
Dar am omis un aspect, să zic așa. Omul nu s-a cerut el antrenor la naționala României, adică țin io minte de câteva ori în care i-a refuzat când l-au curtat. După insistențe, până la urmă a zis că vine, cred că a și vrut, dar nu a bătut el la ușa FRF, și a venit și a antrenat, simbolic, cam până a murit.
Adică l-a luat salvarea de pe teren. Și-a încheiat profesia și viața antrenând, nu neapărat cu succes, dar aia e, pentru România.

Și-a făcut meseria cum a știut el mai bine până i s-a terminat viața și-s convins că n-a fost pentru bani, cel puțin de la o vârstă.
Dincolo de titluri și de performanță, în identitatea mea stahanovistă, apreciez omul care găsește o muncă cu care să-și ocupe viața până la capăt, anume să nu simtă nevoia de a ieși la pensie.
Zic asta pentru că majoritatea oamenilor ne uităm la punctul la care nu vom mai fi nevoiți să muncim ce muncim , după care majoritatea suferă pentru că sunt ca niște actori care și-au terminat rolul cel mai determinant al carierei lor și aleg, sau sunt nevoiți să-și trăiască restul vieții lor ca niște ”foști”.
Psihologic, pierderea identitară a celor care se identifică cu un rol într-o meserie echivalează cu o moarte, profesională desigur. Și privind la oamenii pe care-i cunosc și care cel puțin au avut impresia că au fost importanți în meseria lor, măcar în cercul lor mic de colegi, se împacă greu să împartă corpul lor pentru restul vieții cu un mort și să devină un nimeni, pentru că cred că știu deja ( va urma un articol tangențial ) că e un pic dificil să vezi că ești uitat deja din timpul vieții.

Lucescu a avut și talentul și capacitatea de a evita asta și de a nu trăi ca un ”fost”.

Jos pălăria.