Am făcut mișto – zic io, pă drept cuvânt, măcar pe jumătate, că nu era el în teren, dar fără a-mi asuma pricepere sau vreo autoritate în ceea ce-am scris, de tacticile lui Lucescu și de performanța lui la națională. Ca orice romulan care se uită la televizor, adică.
Dar am omis un aspect, să zic așa. Omul nu s-a cerut el antrenor la naționala României, adică țin io minte de câteva ori în care i-a refuzat când l-au curtat. După insistențe, până la urmă a zis că vine, cred că a și vrut, dar nu a bătut el la ușa FRF, și a venit și a antrenat, simbolic, cam până a murit.
Adică l-a luat salvarea de pe teren. Și-a încheiat profesia și viața antrenând, nu neapărat cu succes, dar aia e, pentru România.
Și-a făcut meseria cum a știut el mai bine până i s-a terminat viața și-s convins că n-a fost pentru bani, cel puțin de la o vârstă.
Dincolo de titluri și de performanță, în identitatea mea stahanovistă, apreciez omul care găsește o muncă cu care să-și ocupe viața până la capăt, anume să nu simtă nevoia de a ieși la pensie.
Zic asta pentru că majoritatea oamenilor ne uităm la punctul la care nu vom mai fi nevoiți să muncim ce muncim , după care majoritatea suferă pentru că sunt ca niște actori care și-au terminat rolul cel mai determinant al carierei lor și aleg, sau sunt nevoiți să-și trăiască restul vieții lor ca niște ”foști”.
Psihologic, pierderea identitară a celor care se identifică cu un rol într-o meserie echivalează cu o moarte, profesională desigur. Și privind la oamenii pe care-i cunosc și care cel puțin au avut impresia că au fost importanți în meseria lor, măcar în cercul lor mic de colegi, se împacă greu să împartă corpul lor pentru restul vieții cu un mort și să devină un nimeni, pentru că cred că știu deja ( va urma un articol tangențial ) că e un pic dificil să vezi că ești uitat deja din timpul vieții.
Lucescu a avut și talentul și capacitatea de a evita asta și de a nu trăi ca un ”fost”.
Jos pălăria.
pe de alta parte, daca nu venea la nationala, poate ar mai fi trait niste ani. Niciodata nu stii Ma uitam la tata. Dupa operatia de cancer a avut 1 an in care nu a putut face nimic. Statea in casa si se uita la televizor. Si, se vedea cum i se instaleaza depresia. Norocul lui a fost ca a aparut nepota-miu si el a cam fost ala de avea grija de el. Dupa ce si-a revenit fizic, cat de cat, a reinceput sa lucreze prin curte si i-a revenit cheful de viata. *o fosta e psihicucu. Si la un… Read more »
+1
Chiar e de apreciat că a făcut ce a iubit până în ultima clipă.
Daca avea noroc de jucători cu un pic de talent mai mult și mult mai mulți neuroni, era în viață în SUA la vară.
Dar respect oricum, indiferent de simpatii, sa faci ceea ce îți place și în termenii tăi, chiar e ceva.
Diferenta intre vocatie si meserie. 😀
Zic asta pentru că majoritatea oamenilor ne uităm la punctul la care nu vom mai fi nevoiți să muncim ce muncim , Asa este, dar majoritatea au joburi care implica monotonia si rutina sau care pot fi epuizante psihic ori fizic. A fi antrenor, mai ales de nationala, nu implica cele enumerate mai sus. Implica nervi si stres, ca te enervezi degeaba cand vezi ca ala de pe teren da cu mingea-n tribune, desi era singur cu portarul, asa cum se enerva si profu’ meu de mate din generala ca unii nu stiau suficienta mate, dar al meu putea sa… Read more »