Cum copiii stau in casa de zici ca-s la bloc si cum eu nu am mai vazut boboteaza atat de calda ( 15 grade) cam de prin clasa a 8-a, trebuia sa ii scot un pic din casa. Iar ai mei ziceau ca oricum vor sa mearga sa aprinda niste lumanari; activitate obisnuita de sarbatori sau dupa.
M-am stropsit la copii sa plece cu ei, sa-i mai vad iesiti din casa, ca numa’ eu eram d-ala de stateam si vara si iarna in casa toata copilaria de pana pe la 10-12 ani de cand am iesit vara din casa ziceai ca-s din familia Adams. A-faaar’! Nu e loc, ca ma pandesc sa nu cumva sa plec cumva fara ele undeva, asa ca hai si eu cu ele.
Cand am ajuns in cimitir am observat o chestie interesanta; nu prea mai ai loc. Din doua motive, unul e clasic, cliseul ca ia uite, ba, s-a mutat tot satul in cimitir (revin), iar altul e ca oamenii astia iau bucata aia de loc de veci prea in serios.
Nu stiu daca stiti clasica viata la sat intre vecini in care fiecare incearca sa mute gardul pe terenul celuilalt sa mai castige niste centimetri pretiosi de pamant. Si-si reproseaza unul altuia ca “ce, faci, ba, Ilie, te-ngropi cu el?” Da, se pare ca da. La fel au facut cu locurile de veci din cimitir si-au disparut aleile. Pula mea, daca nici in somnul de veci nu poti sa-l dormi ca tre’ sa pandesti sa nu iti fure vecinul din cavou, nu stiu unde te mai poti odini. #oltenia. Voiam sa pun o poza, dar as vedea-o o vreme pe aci si e sinistru. Nu ca-i cimitir n-am greturi, ci ca-i esenta romanismului care razbate si dincolo de moarte.
Si ma uit la tata cum ii dispretuieste pe aia care au facut cimitirul urat si aleile lipsa si ajungand la locul bunicilor vad un grilaj care delimiteaza un loc de veci sudat de cel al alor mei. Si le zic, bai, ce s-a intamplat aici locul vostru de veci s-a inmultit prin diviziune? Cine s-a “lipit” de el si a furat aleea? Chiar asa? Aaa, nu, e de-al casei. Cineva din familie, e cu acordul lor, ca si cum acordul lor include si aleile. Pe acolo nu e nevoie de alee, pe acolo e ok, desigur. Nu mai zic nimic. Imi e clar ca mai degraba am sa ard si n-am sa putrezesc, dar hai sa nu ard si-n iadul imaginatiei alor mei. Pana la urma, din ce vad sunt pastratorii luminii din sat, de ce n-ar pastra si esenta satului.
Zic asta vazand ca aprind lumanari pe la cam multe morminte. Serios, ma uitasem oarecum curios ca mama plecase de acasa cu un pachet cam intreg de lumanari, dar m-am abtinut sa intreb ce face cu atatea. Ma gandeam ca poate trece rar pe acolo si le aprinde pe toate odata, eu asa as face.
Dar nu. La bunicul si la bunica, la bunicii lu’ tata si la surorile lui, la nasul lui si la parintii aceluia, la alte rude, unii pe care i-am vazut vreodata, altii pe care ii stiu doar dupa cruci.Nu numai ca nu-i cunosc eu. Mama aprinde lumanari la mormintele unora pe care nu i-a intalnit vreodata in afara incintei. Ciudat mod de a te reuni cu familia.
Buna ziua, sunt sotia nepotului dumneavoastra, respectiv cumnata, nu ne-am cunoscut, ca voi erati prea batrani, iar voi ati murit prea tinere, da’ se cade sa va aprind o lumanare, sa va urez la multi ani si toate cele bune. La revedere si ne vedem de Paste.
Sentimentul de “casa” din cimitir e cel putin sinistru. Mai multi care-au parasit satul s-au intors doar sa se odihneasca aici.
Unii care au fost ingropati fortuit pe cinestie unde si n-au avut a lasa mare lucruri in testament, au lasat totusi dorinta de a le fi aduse oasele aici. Si le-au fost. Au fost treziti dupa 7 ani, cand permite, legea, de unde zaceau si adusi in sac si varati in pamant langa apropiatii lor, sa ingrase pamantul impreuna.
Cea mai mare parte din familia mea se afla, evident, sub pamant, cele mai multe figuri pe care le retin sunt deja poze pe cruci si nici macar nu-s asa batran. De fapt, nici macar nu-s numai eu. Nu prea mai stiu pe nimeni prin sat. Nu prea mai vad pe nimeni prin sat. Imi dau seama ca nu au ajuns toti aici ca unora le lipseste anul decesului de pe piatra.
Si nici macar nu asta-i macabrul de care vorbesc. Ai mei s-au ocupat tot timpul de facturi si birocratie pentru casele unora de pe strada. Normal, plm , majoritatea caselor sunt ale familiei. Tata platea curentul si impozitele pentru ambii frati cat erau plecati, acum vad ca mai plateste si pentru alti vecini care-au plecat din tara desi nu-s cu mult mai tineri ca ei. La casa dintre casele noastre mai vegheaza sa fie totul in ordine. Cu femeia care statea acolo nu s-au inteles mai neam toata viata. Dar la nevoie oamenii-s oameni, cel putin in sat, iar razboaiele se poarta cu cei ce stau in picioare sa lupte.
Probabil ca daca ar mai trai 20 de ani ai mei ar aprinde lumanari pe la jumatate de cimitir si-ar plati curentul pentru juma’ de sat. Lasa ca nu mai are cine sa-l consume. Peste tot au aparut proiectoare cu senzori care lumineaza noaptea curtile goale. Nu stiu cine-o sa aprinda lumanarile si sa plateasca curentul pentru tot satul in urma lor. Eu parca n-as, parca as intoarce spatele si totusi, parca ajung la varsta la care cumva, in oase, simt ca ma cheama pamantul. Ciudat, dupa ce am calatorit fara radacini de la 14 ani din chirie in chirie. Nu-i nimic aici decat morti si oameni care-au sa moara si le tin lumina aprinsa in speranta desarta ca va fi mereu cineva care sa aprinda lumanarile.
