Jurnal de Independență

Copilul cel mare o ardea la școală cu bunică-sa, prin București.

Restul o ardeam pe la țară cu celălalt copil care nu mai vrea la București. Nu la București, cât la grădiniță nu mai vrea. Are doar un prieten la grădinița aia, iar de restul nu îi pasă. Nici de ăla prea tare.

Copilul cel mare e cum eram eu când eram tânăr. Amic cu toată lumea. Copilul cel mic e cum eram eu când s-a născut.

Ii spunem că trebuie să meargă cu noi. Cel mai mult mă interesează grădinița. Mai învață o engleză, o germană, o cifră, o literă. Trebuie.

Montez scăunelul de copil înapoi în mașină.

Se așază lângă mine pe canapeaua din fața casei, cu capul pe picioarele mele, își pune păturica peste ea.(#securityblanket) . Degetul in gură și adoarme.

Mă înduplecă tata să o las. Zice că o învață el cifre. Să o văd eu și pe asta. Cobor scaunul de copil din mașină.

Punem bagajele, stăm să plecăm . Un lighean de metal cade pe ciment la 2 metri de unde doarme copilul. Fir-ar vântul lu’… Se trezește. Perfect, scaunul de copil înapoi în mașină. Dar nu. Că – hai, mai las-o.

Îmi vine in minte că acum jumătate de an spunea că ea nu rămâne singură la țară, când aveam noi nevoie . Și printre lacrimi ne spunea să venim “lepide”.

Acum ne spune la fel, dar ne trimite ea singuri.

Ajungem . Îi spun copilului celui mare că marți plec. Asta luni. Mmm. Îi e dor de mine. Azi mă intorc. Eu în Franța, un copil cu mama lui în București , celălalt cu bunicii.

Ne vedem toți în weekend. Sună a povestea unei familii despărțite, dar nu e.

Se numește drumul copiilor către independență.