Sinceritate de doi lei

Un tânăr, care arată mai uzat decât mine, mă întreabă dacă nu îi dau 2 lei să bage un bilet la pariuri, în timp ce-mi îndes bagajele în portbagaj.

Cum să nu bagi, când sunt 4 a bet-caffe-uri ( ce nume handicapat au dat caselor de pariuri, frățică) în jurul blocului.

La cum sunt îmbrăcat aș putea să îi spun lejer că nu am și să îi cer lui 2 lei de o pâine. Dar la cum arăt în contextul portbagajului deschis, nu prea. Așa că îi spun:

-Nu-nu. Nu.

La care ăla:

-Eh, am zis și eu să fiu sincer, că puteam să zic că vreau să îmi iau o pâine, sau ceva de mâncare, și atunci îmi dădeai.

Ce naiv. Ar fi trebuit să tac, să-l las în pace, dar am simțit o mâncărime in cur să clarific.

– Nu. Nu-ți dădeam nici să iei o pâine. Stai liniștit , cu mine nu ai pierdut nimic. Orice îmi spuneai, bani nu îți dădeam.

-Ce chitră, ar trebui să îți zgârii mașina, dar probabil că ai casco.

– M-am gândit la asta, boss. Dacă îmi era frică, sau îmi păsa că îmi zgârii tu mașina, îți dădeam ăia 2 lei amărâți. Dar uite că e deja zgâriată și ia vezi și camerele alea de pe bloc. Le vezi?

Se uită surprins in sus. Cum pula mea nu știe de ele, că sunt acolo de când m-am mutat eu cred?

-Păi ce, numai aici parchezi?

-Si da, am casco, și mă doare în pulă dacă o zgârii.

Și-aici s-a terminat momentul de sinceritate, cu mine mințind pentru doi lei. In fond, era vorba de doi lei ai mei. Da’ nici nu îmi fac casco, ci mă rezum la “mă doare în pulă”.