Povestea unui borcan de miere și coada lipsă a ursului

Să începem cu o poveste despre apicultură .

Poza asta e a ultimului borcan de miere din stupii lui tata, pe care am lins-o în iarna-primăvara ce au trecut.

Nu pot să descriu corect nici gustul nici mirosul, însă ce pot să vă spun e că mierea, ca orice produs organic, îmbătrânește și își schimbă gustul. Se obișnuiește să se spună că mierea care e pe bune nu expira niciodată. Se zaharisește dar e consumabilă. Dacă o vrei din nou clară, înainte de consum, cum a fost și cazul de față, o încălzești ușor. Prin încălzire își pierde unele proprietăți, dar dacă încălzirea nu e brutală, cele mai multe substanțe nu se descompun . Ideea ar fi să o ții sub 60 de grade Celsius pe cât posibil.

Mierea asta e polifloră, iar mierea polifloră nu are același gust, depinde de regiune și de an și de perioada din an, întrucât mixtura plantelor de la care recoltează albinele in perioada respectivă schimbă, mai intens sau mai subtil, compoziția mierii. La fel și umiditatea și alți indicatori meteo-biologici.

Realitatea e că mierea polifloră pe care am gustat-o in ultimii ani are același gust stereotip, zici că-i făcută industrial, motiv pentru care am ajuns sa consum și eu, ca și alții, miere de salcâm care nu are nimic special, ci dimpotrivă, cu excepția gustului, sau miere de tei, care e puțin deosebită și ca proprietăți și ca gust.

Dar măcar mierile de salcâm sau de tei aduc cumva altfel.

Eh, mierea asta, precis asta și nu alta, are un gust inconfundabil pentru mine, iar borcanul asta datează de prin 2007-2008. Cu tot cu musca aia prinsă înăuntru.

Din păcate tata nu mai creste albine din două motive, cel principal ar fi că nu mai vrea. Miile de mușcături de albine in decursul a mai bine de 20 de ani și-au lăsat amprenta și a devenit mai puțin tolerant, către alergic. Nu moare de la o albină, dar se umflă mai tare decât pe vremuri și nu le mai suportă la fel, fapt amplificat de lipsa expunerii pe o perioadă îndelungată si de acumularea de IgE dăunător. Citiți studiul dacă vreți să îmi puneți afirmația la îndoială.

Al doilea motiv ar fi că i-au cam murit stupii de foame, a încercat să îi resusciteze și au murit din nou.

Tata nu e genul care să hrănească stupii artificial. Nici nu le-a luat vreodată mierea in regim de hiperexploatare ca să îi lase fără hrană. Pur și simplu, în ultimii ani cât a crescut stupi ( 2009-2010) efectivele de albine din sat au crescut atât de mult că nu se puteau autosusține din flora din jur.

Pe timpul lui Ceaușescu și în anii ’90, în toată comuna erau în total 3-4 crescători de albine , efectivele tuturor variind între 2-20 de stupi, în funcție de condițiile anuale.

Acum sunt tot cam atâția, însă vreo 3 se ocupă profesional și au mai bine de 50 – 100 de stupi ( familii de albine, în termeni tehnici ) fiecare. Ceea ce e prea mult, dacă nu mergi în pastoral, o albină culegând nectar de pe o raza de circa 6km.

Am vrut să mă apuc eu din nou de asta, dar și mie îmi fac rău (mă dor tare ) înțepăturile de albine, nici nu vreau să îmi supun copiii la chinurile prin care am mai trecut eu ocazional, că stupii nu ar trebui ținuți neapărat langa oameni , animale, sau copii. Și cum tata nu prea mai e fan să mă ajute, am lăsat-o așa, momentan .

Asta ca să stabilim poziția și nivelul meu de înțelegere al apiculturii și aprecierii asupra calității mierii.

Povestea nu se termină aici, dar…

Subiectul articolului.

Am dat peste postul ăsta de Facebook al unui nene random care se plânge de falimentul iminent al fermei lui de miere și de faptul că îl concurează neloial antreprenori care vând falseturi ieftine pe post de miere de salcâm.

Ăsta e articolul.

Ăstea sunt comentariile.

Pentru a fi fair and square în aprecierea greutăților apicultorilor este de menționat și faptul că uniunea europeană prin APIA acordă subvenții pentru activitățile apicole.

Astea nu sunt din cele cu proiecte pe șpagă, sau nu numai, sunt din alea simple ca la agricultori. Depui un dosar standard la APIA și îți iei înapoi până la 50% din cheltuielile cu investiții in extindere, echipamente, costuri cu tratamente.

Citiți ghidul dacă vă pasionează.
Mai rămâne să acoperi singur cheltuielile operaționale, eventualele costuri de vânzare, dacă nu vrei să predai producția la apicola sau la un en-gross-ist, dar astea intră la conexe.

Pentru a da și un pic de norma la prețul mierii, Apicola, procesatorul național de referință, plătește anul acesta mierea de salcâm cu 14 lei și mierea polifloră cu 8 lei.

E evident că Apicola e privită de toți albinarii ca ultima soluție; un fel de amanet, sau ceva la modul “băi, ok , am surplus de miere pe care nu am fost in stare să îl duc in altă parte, îl duc la hoții ăștia”. Realitatea e, însă, că și dacă ai avea un contract cu un alt procesator sau dacă lucrezi unui lanț de magazine, sau nu ai propriul lanț de distribuție la clientul final, prețul pe care-l poți cere nu e acela de la raft. Nu poți cere prețul final decât dacă vinzi consumatorului final, e evident.

Iar în prețul final, de obicei intră costul de vânzare ( spațiu de expunere, distribuție, transport, spațiu de stocare și servicii de operare a vânzării, plus marketingul, dacă e cazul), plus, de cele mai multe ori, și TVA.

Bun, acestea fiind zise, mierea de salcâm are, la raft, prețuri între 37 și 45 lei / kg . Asta e la Cora, unul dintre supermarketurile care sunt relativ mai scumpe în Romania și care au cât de cât și produse okish.

Ăia de la Moș Costache o vând și mai ieftin in Carrefour, la sub 30 de lei kilogramul.

Știu că au fost ridicate îndoieli cu privire la calitatea mierii distribuite ( că despre asta e vorba , nu de producție ) de Apicola Costache, tot ce e posibil, dar eu am dat un ochi pe analiza de laborator inițială, care a fost comentată în fel și chip și mi-a stârnit râsul. In afară de faptul că are nivelurile de zaharuri în limitele acceptate mai și scrie pe ea cu negru pe alb ca sunt absente urmele clasice de adaosuri de falsificare cu glucoză.

Problemele ascunse ale mierii sunt două, și nu se văd așa de bine prin analize.

1. Crescătorul de albine care dă mierea spre procesare nu o aditivează în borcan, sau în butoi. Ar fi idiot s-o facă, că dacă iese nașpa la analize belește pula, spus pe românește.

Dar avari sunt pe toate drumurile iar competiția este în a hrăni albinele artificial și a obține miere ieftină, adică aditivarea se face la sursă, procedeu care e de fapt clasic in zootehnie. Cum ar veni, adapă albinele cu “feneceuri” iar acestea produc mierea nu numai din cules, ci și din tot soiul de soluții energizante. Așa ieși la preturi mai mici pe kilogram. Sigur, e nasol prin prisma faptului că probabil că nu sunt zece cititori ai articolului ăstuia care pot înțelege nuanțele fine ale mierii, toți consumăm ce se produce și ce e disponibil. Sigur, nu cred că există, din păcate, norme de apicultură care să includă cuvintele sustenabilitate și ecologie ( din ce știu, albinele suferă dacă sunt hrănite direct cu zahar sau glucoză, dar până acum trebuie că există și hrana mai bună pentru ele).

Al doilea aspect este că partea comuna din mierea ieftină e că conține în amestec și miere importată din afara UE. Vezi pozele. Nu știu dacă sunt aceleași standarde de calitate, sau pur și simplu amestecul la Moș Costache și la Albina Carpatină se face in limite cât să respecte standardele europene, dar mie treaba asta îmi sugerează ceva greșit undeva .

Importăm miere din afara UE și o amestecăm cu asta din UE pentru a reuși să vindem pe piața din UE mai ieftin, si ne plângem de preturi prea mici în condițiile în care UE subvenționează apicultura.

Asta e de căcat, e ciudat că într-o economie subvenționată nu reușești să produci la un preț și calitate competitive și e și mai ciudat că aparent avem bani să subvenționăm producția de miere ( dar poți înlocui miere cu orice ), cu scopul de a creste calitatea și sustenabilitatea pentru producători, dar nu avem bani să cumpărăm calitatea aia și ne căcăm pe noi căutând preturi de zahar ars.

Apicultorilor, în general, le merge bine in România, numărul de albine a crescut în ultimii 10 ani sub egida sprijinului european cu mai bine de 100% că familii. Sigur se ridică si problema productivității care pare să fi crescut de 4 ori din ’90 ceea ce e imposibil. Dacă nu iei in calcul și furajarea albinelor, pe care am menționat-o anterior.

Mă uit la puță ăsta care se vaită că a bătut drumul până într-un “punct turistic cunoscut” ( din Caraș Severin) , accentuează că a plătit 50 de lei taxa de vânzare și nu reușește să vândă nimic din cauza competiției neloiale care vinde miere la 25 de lei / kg , adică ceva mai ieftin decât prețul la raft al mierii distribuite de Moș Costache, că mierea lui e așa și pe dincolo de bună.

Și sunt mai multe probleme care mă fac să îi urez faliment plăcut.

1. Nu există punct turistic in județul Caraș Severin. Nici nu cred că a auzit nimeni de judetul CS cu excepția celor care trăiesc acolo, eu credeam că numerele de înmatriculare înseamnă Courier Strike, sau ceva. Nu îmi spuneți de renumita stațiune Băile Herculane ( am fost acolo de 3 ori în viață, ca să nu avem discuții cum că aș fi ignorant ) de minunatul oraș Orșova, sau de Porțile de Fier, sau Dunărea la Cazane (am fost în toate astea ) . Rămâne cum am zis. Nu există așa ceva.

2. Dacă adaugi TVA la prețul pe care îl dorește dumnealui, că în punctul turistic mă îndoiesc că vinde cu bon fiscal și chiar dacă ar fi, mă îndoiesc că vinde cu TVA, observ că dumnealui vinde mierea mai scump decât cam cea mai scumpă din supermarket-uri, fără ca eu, cumpărător, să am vreo garanție cu privire la calitatea mierii lui. Că mă îndoiesc că fermierii apicoli cu reputație își pun problema în acest fel .

3. In genul asta de “puncte turistice cunoscute” ajung foarte des omuleți care nu și-au permis puncte turistice pe bune, care caută mierea cea mai ieftină din supermarket, oameni care-s, în general, în căutare de chilipiruri: o vacanță ieftină, o cazare ieftină, o masă ieftină și așa ajung, în general, în talciocurile din locurile cu pricina, căutând ieftineli. Vorbesc și din experiența mea de turist, că nu sunt străin de asta și știu pe pielea mea, că educația durează și cere și ceva bani și o altă perspectivă.

Prin urmare e stupid să crezi că poți să faci bani cinstiți acolo, vânzând un produs mai scump decât în supermarket unora care nu cumpără chestiile afișate și validate la hotelurile la care locuiesc .

Aici doar “antreprenorii” și manțogarii pot face un ban binemeritat pe spinările proaste ale pretinșilor turiști. Și e greu să concurezi cu ei dacă chiar vinzi ceva special. Iar dacă nu-i special, pula mea, se găsește și la apicola, de ce aș lua de la tine la suprapreț?

…Sfârșitul poveștii cu mierea lu’ tata

În timp ce eu adun pe lingură ultimele resturi de miere să dau gust unui ceai prin aprilie, tata îmi spune spre surpriza mea, că au fost zile, în perioada de tranziție, când nu aveau bani de pâine. Știam că am fost săraci, că viața la țară ne-a scos din foame in momentele grele. Agricultura aia de subzistență, blamată de toți azi, că ne ține în loc, a fost destul cât să ajute doi copii să crească să studieze la facultăți plătite, și ne-a ajutat ca familie să depășim stadiul de subzistență. Fără subvenții care duc la arderea și aruncarea la gunoi a supraproducției.

Dar nu știam că am fost atât de săraci, pen’ că părinții mei au lucrat mereu amândoi și aveau salarii privite ca “bune” în societatea de atunci, ce e drept, plătite uneori cu întârziere.

Și, zicea tata, că albinele l-au salvat mereu, că mereu când nu avea bani de pâine găsea pe gardul de ciment de la drum câte un borcan gol cu bani în el.

Îl umplea , păstra banii și așa treceau zilele. Știu că își aduce aminte selectiv, pentru că sunt sigur că la fiecare borcan de miere erau și câte două bidoane de vin. Dar adevărul obiectiv e așa cum îl spune. Ani de zile a vândut miere din calitatea cea mai bună, la prețuri rezonabile, nu a fost vreodată subvenționat, nici nu s-a plâns de faliment. Doar i-au plăcut albinele. Iar comunitatea a primit de la el calitate pe care probabil nici nu a conștientizat-o că specială, că era ceva implicit, n-ai fi putut concepe altfel.

Iar acum când apicultura e in floare, fiu-său caută miere făcută din același material și de aceeași calitate și nu găsește pe absolut nicăieri, la niciun preț, deși toată lumea se laudă că ei au miere naturală din cea mai bună “calitate și preț de producător” .

De asta nu are ursul coadă și nu pot decât să mă bucur de orice faliment nesperat al apicultorilor de azi, care produc căcat subvenționat, cu gust dulce ca mierea.

Din păcate pentru mine, am înțeles gustul mierii doar după 2005, după ce m-am lăsat de fumat, când era deja pe sfârșite.