Pietre în baltă și sub pantofi

Am fost sâmbătă iarăși să ne plimbăm , de data asta cu mașina , nu cu trenul, că decât să dau 100 și ceva de lire pe aia și să am companie selectă gen doamnele de mai jos, care beau gin ca niște vasluieni și hăhăiau mai ceva ca niște oltence de la Caracalensis, mai bine pe restaurante.

Pentru numele lui Satana, am făcut circa 300 de mile cu vreo 15 litri de otrava, deci vreo 20 de lire, sau ceva. N-am mai mers de multa vreme așa de ieftin. Și în condiții de confort cât de cât, că eram totuși cu copiii care am stabilit că sunt cuminți pentru niște demoni spawnați din iad.

Și am mers noi aici;

la Hurst Castle.

Feribotul cam ferea botul însă, e cam închis până la 1 aprilie.

Și singurul drum până la castel e per pedes. Mă uit în zare, vreo 1 kilometru în liniște dreaptă sau vreo 3 în linia în care puteam noi merge pe jos. Și hai.

Hai cu vaiete și lamentări, din nou, de la copilul cel mare, 6 kilometri e mult, cine a mai auzit să mergi atât pe jos, că să luăm mașina sau ferry, că “de ce nu mai vine?…Eu vreau să vie!” Și nu știu ce părere avea mam’mare și mămițica, da’ io i-aș fi dozat un calmant între muci, dar era lume în jur.

Așa că i-am spus educativ c-o împing in baltă dacă nu termină cu prostiile și nu, n-o las să moară înecată, doar o pun să meargă udă până acolo și înapoi, că am și eu niste limite. Și mă uitam pe câmpul care îmi părea la fel de urâcios precum copilul gandindu-mă cât de fraier tre’ să fi să tragi într-una de tac-to că vrei mai mult timp cu el și când ai timpul ăsta să te plimbi cu el de mână în oareșce liniște și să poți vorbi orice, tu să te dai cu curul de pământ pentru că motive.

Și pentru că așa sunt copiii, n-au durat mai mult de 300 de metri și 10 minute ca drumul de pietri cu scoici să devină interesant și să nu mai măsoare metri până la destinație, mai ceva ca GPS-ul. Și adunat scoici și pietre și făcut lucruri nu neapărat în siguranță, care nu se pot descrie în detaliu pentru că protecția copilului și stânci, și tot așa.

Trebuie doar să am răbdare și mă gândeam la asta in timp ce cu bocancii scrâșneam terapeutic pe pietrele de sub picioare ignorând celelalte zgomote. Relaxant.

Mă bucură să văd că și pe aici se pescuiește totuși și mi-l imaginam pe ăla din cort cu undițele lui ca pe un “eu” care a lăsat copiii acasă și a fugit în pustie. Da.

Cu buzunarele pline de pietre copiii merg tot mai greu . Îi mai vâră câteva soției în rucsac dar până și iubirea de mamă are limite.

Și vin la mine că și eu am buzunare mari și încăpătoare la jachetă.

Iar eu le dau o lecție despre cum fiecare trebuie să își care pietrele lui, cum așa îți dai seama dacă un lucru valorează atât de mult încât să îl păstrezi, să îl cari după tine .

După care îmi umplu buzunarele cu bolovani și le las sa adune alții. Din când în când mai arunc câte unul pe șustă și amuzant că mă uit nu să fie ălea mai grele ci alea care cred eu că le-ar placea mai puțin. Futil. Acum, la jumătate de săptămână distanță pot să spun că dracu știe pe unde sunt pietrele alea prin curte. Niciunii nu-nvățăm nimic despre balast și plătim. Mai mult eu.

Cu 500 de metri înainte de castel și de far decid că am mers destul și că nu trebuie să obosim copiii prea tare. Și hai să ne întoarcem că economisim un km de mers pe jos, eu nu am poftă să mă urle pe urmă că sunt obosiți. Desigur.

Castelul e banal. Costă vreo 20 de lire pentru 3+2, dar face mai mult decât banii ăia totuși. Că în banalitatea lui și ăsta e terapeutic. Copiii bănănăie prin toate ungherele și mai că ne dau ăia afară cu forța la închidere.

Mie îmi plac sunetele și mirosul de lemn umed amestecat cu zidărie veche și scoici. Și pe alocuri un iz de pișu pe ziduri, deh, nici civilizația vestică nu e infinită pare-mi-se.

Mirosul nu pot să îl redau. Sunetul, cam da.

Poze mai jos . Nu le-am mai micșorat pe toate, că îmi ia timp. Și mă costă mai mult decât banda și spațiul de stocare, așa că nu aveți decât să așteptați să se încarce; îmi cer scuze, dacă vă încălzește cu ceva, dacă nu, plm .

Si o jucărie.

Pe drumul de întors din nou vaiete, de data asta de înțeles, că drumul de întors e mereu mai lung și sunt totuși copii, îi mai dor picioarele.

Dar e nevoie mereu de un morcov bun ca să urnești măgarul.

Cum ar fi mașina aia de înghețată de la capătul străzii, de unde nu am cumpărat nimic la dus pentru nota proastă la purtare.

Da, una din alea de acolo trebuie să fie mașina de înghețată. Aia gălbuie. Sunt sigur că nu pleacă până nu vor fi trecut înapoi toți turiștii cu copii.

Așa că hai, repejor și nu vă mai văitați. Să nu care cumva să rămânem ultimii și să nu mai apucam înghețată, pe vremea asta frumoasă de 10 grade afară. Și vânt. Dar asta avem , cu asta defilăm.

Eh, n-a fost rea nici aia. Am cerut două înghețate și pe urmă am mai cerut două, că au zis copiii că vor să le dăm și lor.

Dacă e ceva ce m-a atras e un sătuc pe care l-am văzut pe drumul de venit și unde ne-am oprit la un restaurant, Iepurele Alb ( nu aveau nicio mâncare de iepure, din păcate ) . Lyndhurst îi zice și găsiți pe net și poze mișto. Eu le-am doar pe ăstea.

Sunt căsuțe frumoase și arată așa a sătuc cochet de bogătani.

Dar mie îmi plac unele ca asta. M-aș vedea cumpărând sau construind o casă că asta aici , dar cine știe cât costă…

In lumina restaurantului, la ceas de seară mă gândesc că a fost o zi bună și că aș face bine să găsesc ceva la fel și în România, că nu e chiar deosebit aici, sunt doar câteva detalii care contează. Un pom frumos colo, o cârciumă îngrijită ,dincolo, mici chestii pe care le poți avea oriunde.

Nu e prea târziu pentru mine, îmi zic.

Mama soției e însă de o altă părere. Cică ar vrea că sa se nască aici , că de trăit a mai rămas, dar bănuiesc că nu de-ajuns .

Cică îi place țara ăstora. Meh.