Mă uitam deunăzi la un video după un podcast MCN cu un nene din publicitate ( mi-e prea scârbă să-i dau numele) , care era el mândru, printre altele despre cum a făcut el campanie pentru compania minieră de la Roșia Montană și mai spumega sofisme și adevăruri retezate pe jumătate plus bucăți de adevăr despre mediu pe care își baza rațiuni divergente.
Am rămas așa cu un gust de “zgâtu’ mă-tii de semidoct mânjit!”, dar am trecut mai departe , știam că în publicitate și marketing nu există coloană vertebrală și liber arbitru, se-nchină toți la Benny Franklin; că și mine, dealtfel, așa că mi-am estompat accesele de ipocrizie.
Mă gândeam totuși că lumea nu înțelege deloc cum e treaba asta cu poluarea și nu apreciază indeajuns ce mișto ( nu sunt sarcastic) e de România că nu mai avem industrie grea , chiar cu prețul sărăciei, să zic așa.
Toți cred că e mai important să ai ce pune in gură, că vorbim de o bucată de cianură, sau de două linguri de praf și noxe.
Majoritatea oamenilor sunt niste viermi. Și dacă e după capul lor , ăștia votează să moară sufocați, călare pe sărăcia lor. Nu o spun eu, o arată primarul capitalei într-un sondaj liber , pe Facebook.
Din fericire, viermii se adună de obicei într-un loc, nu stau așa împrăștiați.
Am căutat săptămâna asta niște poze pe hârtie, de acum 19 ani de la Zlatna (AB) și unele mai vechi de pe la Tătărani, Govora (VL), dar nu am avut timp să scotocesc peste tot așa că nu am decât să scriu 1000 de cuvinte.
În Vâlcea mi-am trăit copilăria și cred că am mai spus poveștile cu deversările in Olt de produși clorurați, cum ar fi lindan, dar și cu metale grele , cum ar fi mercur. Nu-i singurul loc din țară unde făceau asta.
Mirosul de lindan îl simți și în lapte și în ouăle găinilor, e ceva, nu pot să îi spun altfel decât dezastru ecologic.
Nu aveau voie să facă asta, da-mi povestea tata că dacă aveau scurgeri de mercur din grupul electrolitic îi dădeau drumul la canal ( pe canalizarea obișnuită) că nu aveau o soluție de recuperare.
Pluteau peștii morți pe Olt în perioada aia și puțeau și ei și apa a chimicale. Casele oamenilor pe o raza de 10-15 km în jurul platformei Govora (erau mai multe întreprinderi acolo , inclusiv uzinele sodice) aveau țiglele, nu roșii, ci permanent acoperite de un fel de cenușă gri. Pomii nu aveau frunze verzi , ci îmbibate cu praf, cenuși și erau tot așa, cam gri și desfrunziți. Și cam bolnavi. Oamenii? Incidența bolilor de plămâni era destul de ridicată în zonă.
Dar nu mai ridicată decât în Zlatna. Acolo am văzut prima dată cum arată, în masă, oamenii afectați de poluare, în 2001. Îmi aduc aminte că eram la un liceu și ne explicau cum afectează metalele grele sănătatea și cum a evoluat incidența bolilor pulmonare in perioada de glorie a combinatului.
Plm, pentru mine, aveam 17 ani atunci, nu prea era nevoie de nicio statistică. Profesoara care ne explica era aproape translucidă aveai impresia că moare mâine, la fel și elevii din zonă. Era iulie și tușea lumea pe stradă în loc de “bună-ziua”. Totul gri.
Din fericire pentru ei, deși nu o știau, combinatul era deja pe ducă și nu mai.polua așa mult. Proștii se luptau pentru poluarea lor, protestau și incercau să îl țină în viață, voiau locul lor de muncă, cred că erau în sevraj de metale grele, sau de bani și nu puteau vedea mai departe de asta.
Noi, ăștia de vârsta mea, am fost expuși atât poluării, cât și propagandei ecologiste și ne e mai ușor, ăstora care am văzut cum arată poluarea aia adevărată, să spunem că e mai bine cu ecologia.
De aia, când au venit aia de la Roșia Montană cu planul lor de minat cu cianuri opoziția a fost atât de mare și justificat. Nu atât de mare in zona aia, oamenii aia își vor dreptul lor la moarte și poluare pe bani.
Ce nu știu ei e că râurile și lacurile nu sunt doar ale lor,că nu îi afectează doar pe ei.
După ce populimea nu a fost de acord cu mineritul, mai cu sprijinul fundației lu’ Soros, mai din convingere , iar guvernul României de atunci a părut că o ia în direcția cealaltă, compania minieră a intentat o acțiune în justiție , pentru ceva despăgubiri, care se dispută la o curte de arbitraj internațional iar guvernul de atunci a pus un pic frână la treaba aia cu turismul și pomenile UNESCO.
Forța este încă puternică acolo și e normal, că oamenii ăia văd un cost de oportunitate, nu poți privi cu aceiași ochi recunoscători natura nepoluată când ți-e foame. Însă, așa cum spune omul în articol, a găsit o solutie. Pleacă. Sigur, pare regretabil, însă , pe de altă parte, un număr mare de săraci pe metru pătrat nu ajuta neam. Așa ajungi la soluțiile celelalte, care includ cianuri, mercur, praf, TBC , cu scuza, că uite le-am dat săracilor o pâine; murdară și otrăvită, dar pâine. Le-am dat un scop și pot lupta de bună voie pentru dreptul lor de a muri otrăviți .
E mai ușor să fii ecologist pe burta plină, ăsta e adevărul.
Cu toate astea, eu nu pot fi convins să cred că altfel e mai bine. Așa e mai bine și pentru cei ce pleacă și pentru cei ce rămân. Vrăjea publicitarul ăla cum a fost el în vizită la alte mine unde se exploatează cu cianuri ( eu sunt sensibil la minciunile astea că asta e a doua companie din domeniu pentru care lucrez și cred că am mai multe informații decât el pe temă. Și mai degrabă de la talpă, decât din alea de PR, luate frumos la rindea .
Aș putea povesti câteva chestiuni despre minele de Uraniu deținute de Total de prin Kazahstan, sau ălea de cărbune și aur din NZ, ce se poate întâmpla și ce presupune pe urmă să cureți jegul , dacă îți permiți măcar . Nu pot produce cifre și date exacte din motive obiective, dar dacă ar fi să discutăm despre o perspectivă reală , nemânjită de PR ne-am uita un pic la vecinii noștri cu care ne asemănăm la obiceiuri.
Cam așa se întâmplă de obicei în exploatările industriei murdare. Mai ai și accidente ( cu sau fără ghilimele ) de mediu și faptul că bagi doi țapi ispășitori la bulău nu schimbă realitatea că o să ai nevoie de niste ani, sau zeci de ani să se îndrepte lucrurile.
De fiecare dată când trec Oltul pe la hidrocentrale și văd zeci de pescari gramadindu-se cu unditele la ecluze, când pot mirosi nămolul din pește, spre deosebire de clorul copilăriei.
Deși nici acum nu e cum trebuie.
Lumea de acum are problemele ei, cu praf , cu noxe , cu aglomerație, dar în mare e o lume mai bună decât în anii 80-90 și am face bine s-o păstrăm așa. Cu prețul sărăciei.
