Povești moderne: Incluziune si multiculturalitate

Lucrez in medii multiculturale din cele mai diverse de prin 2007, de când nu prea auzise lumea prin România ce-nseamnă aia, încă o ardeau ( ardeam,hai- nu-s ipocrit) cu glume misogine din cea mai joasă speță prin birouri și era OK. Pentru mine chiar era OK, că se și întâmpla să lucrez în general mai mult cu pulărăi. Nu-i rău să faci glume de itriști despre fuste, câtă vreme nu superi nicio fustă la locul de muncă.

La fel cum toți facem glume cu evrei dacă nu-s evreii în cameră. Și lucram de atunci pentru niște evrei cu diferite origini și culori. Majoritatea oameni capabili, iar glumele rămâneau glume și-atât. Și mai erau și niște argentinieni – cu unii am rămas amic și mai vorbim ocazional, o portoricancă, o costa ricancă naturalizată în Argenitina, niște Palestinieni, evrei canadieni, evrei americani, evrei englezi, evrei din Africa de Sud, evrei israeliți, oameni de culoare din Africa de Sud (unii evrei, unii nu) – nu-s toți la fel, ie diferențe, maică. De clienți nu mai zic, eram în contact direct B2B cu arabi din toate țările arabe, americani de prin Chile, caribieni de prin Aruba, Nepal, Pakistan , dracu să ne ia pe toți.

Nu am avut niciodată vreo problemă să lucrez cu cineva, dar nici n-am considerat că incluziunea asta trebuie să țină cont chiar de toate aspectele culturale care ne separă. Adică, ne întâlnim într-un spațiu virtual comun ( ca nu lucram în vânzări să mă trambalez chiar pe tot globul, lucrau alți colegi) și menținem o oarecare etichetă de business, preferabil după reguli vestice, iar când se întâmplă să călătorești în spațiul local al fiecăruia, că e Israel, că e Africa de Sud, că e Marea Britanie, aplici regula lu’ ”When in Rome” și gata – fără complicații.

Eh, nu mai e așa. Acuma e cu o incluziune generală. Ia uite ici, ne învață să fim inclusivi extremiști și să-i primim în interiorul nostru, probabil prin dos pe orișicare. Cu ochii larg închiși.

Ați auzit de povestea girafei și-a elefantului?

Girafa avea o casa în care nu avea loc și elefantul. În mod normal, așa cum știu eu povestea, asta era ”the end”. Coaie, ăla n-avea loc, se ducea și el la casa lui și se căca acolo, nu intra peste girafă.

Dar nu, corporația e casa tuturor . Arca lui Noe, trebue să încapă toate animalele pe ușa larg deschisă, că eu asta înțeleg din cursul ăsta de incluziune. Sigur, el nu e făcut așa peiorativ , eu TREBUIE să înțeleg altceva.

Pagina doi, că am zis că povestea ăstora nu se termină aici.

Ce te face să te simți inclus la muncă. Să îți ceară cineva părerea. Nu se specifică cu privire la ce, dar să ți-o ceară, democrație frate. Cu asta am dat un șut în coaie meritocrației.

Adică să ne înțelegem, mie îmi cer ăștia părerea în chestiunile la care mă consideră expert, mai pregătit decât ei, sau măcar pregătit, că de aia mă plătesc și nu că m-aș considera exclus dacă nu mi-ar cere-o ( cred că m-ar exclude ei de pe ștatul de plată repejor, lol), dar m-aș considera plătit degeaba, ceea ce nu ar fi neapărat rău, știu mentalitate de nesimțit – asta-i lumea frate, e loc pentru toți în ea, nu?

Da’ nu m-a întrebat nimeni ce părere am despre politica companiei cu privire la incluziune, de exemplu, lol. Bineee, nu m-a întrebat într-un mod în care să le pese de părerea mea și dacă le spun care e, să mai lucrez și mâine la ei, că aia e incluziune pe bune, nu vrăjeală multiculturală.

Cică să mă invite colegii la prânz. Bă, asta-i o chestie de politețe și relații interumane, e de bun simț să faci din ăstea între colegi, dar eu unul mă simt agasat dacă sunt bântuit într-una sau trebuie să invit orice coleg să ia prânzul cu mine, politica firmei fiind asta. Ete pula.

Iar, asta cu să fiu acceptat pentru cine sunt. Poate eu trag bașini la fiecare pas, sau poate îmi mănânc din cur la propriu, în fața colegilor ( să le fac necaz) că ăsta sunt io, coaie! Cică ar trebui să fiu acceptat așa. I-auzi, pula mea. Bă eu nu cred, cred că dacă mă comport ca porcul la troc în mijlocul unor oameni și nu am capacitatea de a observa cultura locului și mai ales faptul ca tre’ să mă mai educ un pic și să-mi trag mucii sforâind mai silențios, n-ar trebui ca ceilalți să se coboare la nivelul meu ( de scârbă ordinară), ci ar fi util să primesc niște hinturi, niște șuturi în cur, eventual să se delimiteze de mine, cu un formular de demitere la o adică.

Aia ultima e singura chestie care o găsesc ca exprimare validă a ceea ce ar trebui să însemne multiculturalismul și incluziunea. Să înțelegi că alte animale au alte defecte decât ale tale și să-i ajuți ( cu un ghiont, un șut în cur, fiecare cu ce poate) în călătoria lor de educare. Aia da.

Dar nu ajungem niciodată la aia, din cauză de restul.

Și-ar mai fi, dar mai râd și singur de restul că dupe aia voi poate mă dați pe goarnă, iar eu risc să-mi pierd pâinea câștigată cinstit pentru o glumă – căcam așa se întâmplă când balotezi incluziune pe gât cu forța.