SGR – o ipoteză bună

România a preluat modelul german de valorizare a ambalajelor pentru a forța colectarea lor. Ca pe timpul lui Ceaușescu și imediat după. 50 de bani ”garanție” pe ”sticla”. Returnezi ambalajul primești suma. Nu, ăsta nu e costul ambalajului, pe ăla îl plătești oricum când cumperi produsul, e o taxă de nereturnare, sau de aruncare la gunoi. Nu vrei să plătești reciclezi. Suma e mică, în Germania garanția e 25 de cenți pe PET (1.2 lei) , iar pentru ambalaje returnabile (reutilizabile e mai mică). Suma de 50 de bani nu știu dacă înseamnă mare lucru pentru un romulan, sincer, pentru mine nici ăia 25 de cenți nu însemnau nimic și nu returnam nicio sticlă, iar eu sunt zgârcit, dar și comod, ca un român.

Dar sunt alți români care trăiesc la limita sărăciei și oricum trăiesc și acum din colectat gunoaie, care probabil o să se bucure de schema asta, ceea ce nu e rău. Dacă te uiți acum pe albia unui râu, sau pe stradă, de-aici și până acolo faci bani de un pachet de țigări în 10 minute. Iar țigările sunt scumpe. Știu, porc, puteam să zic și eu o înghețată, sau ceva sănătos , fără sare, zahăr și grăsimi.

Modelul e bun, din mai multe puncte de vedere. Presiunea de returnare e una, ce mă interesează pe mine este partea de ”empties management”. Managementul golurilor este pentru mine un sistem informatic care se ocupă de treaba asta la nivel de business. Tot în Germania, am lucrat un pic la implementarea unui asemenea sistem prin 2013. Așa ca ăștia care faceți consultanță în SAP pe partea de purchasing , sau SD, vedeți că vă caută contractele.

Pe de altă parte, ceea ce nu se vede este că prețul băuturilor probabil că o să crească și zic nu numai cu garanția aia de 50 de bani, dar suma aia aduce niște costuri de administrare a golurilot ( ambalajelor goale), care o să fie mai mari de atât. Probabil că o să vedem o chestie pe care o văd din nou în Germania ( oameni practici), dar nu în UK, Romania.

Nu știu dacă ați observat că sticlele ( ciob) de bere, în România, cât și în UK au forme care mai de care mai individuale și mai diferite, pentru că nu sunt returnabile. În UK s-or recicla ele, că merg cu punga si le arunc in pubela de colectat sticlă – au micit ăștia gunoiul menajer și nu prea e OK să pun sticle în ăla, dar din moment ce nu se colectează organizat, nu se refolosesc. Se produc altele și altele. Fiecare sticla de bere pe care o consum, poartă în ea costul producerii alteia noi și nu vorbesc de bani, ci de costul de mediu. La fel și în România cu diferența că se reciclează și mai puțin și că sticlele merg de obicei în gunoiul menajer nesortat, la groapă (landfill).

Din cauză că există un sistem care colectează ambalajele organizat și că, în principiu, ambalajele din sticla sunt refolosibile fără să fie nevoie de o refabricare – doar trebuie sanitizate și eventual re-etichetate – germanii au optat pentru sistemul ăsta de refolosire, la nivel de politică. La nivel de comerț așa și așa.

Eh, treaba asta nu prea e eficienta daca ai fiecare tip de bere cu formatul lui de sticlă. De aia în Germania ai să vezi un număr mai mic de formate de sticle, pentru că unii producători vor să reducă poluarea și amprenta de carbon și reutilizează ambalajele de sticlă, chiar și pe cele din plastic. Dar nici la ei nu-i treabă majoritară din mai multe motive.

1. E anevoios și uneori mai costisitor să faci partea de management al ambalajelor goale într-un ciclu mai lung decât preluat și aruncat la un fel de gunoi și în ciuda faptului că e mai curat așa, e mai ieftin să folosești mereu ambalaje noi. Prin urmare giganții cola, pepsi și alții nu prea au reacționat pozitiv la treaba asta.
2. Magazinele, mai ales cele mici, dar toate, preferă și ele sistemul cu unică folosință, pentru că e mai simplu de administrat, dar mai ales pentru că e mai profitabil. Din doua motive legate:
   1. Garanția percepută pentru ambalajele de unică folosință e mai mare.
   2. Fiecare produs vândut pentru care cumpărătorul nu returnează ambalajul se traduce în profit. Există o fracțiune de profit care diverge din treaba asta, că nici măcar nemții nu-s 100% eficienți. Sigur pe de o parte magazinele sunt obligate să colecteze ambalajele ăstea, chiar dacă nu le-au vândut ei musai -: într-un voluj proporțional cu ambalajele vândute, dar foarte des magazinele mci sau din locuri de trafic ( gări, aeroporturi, etc) unde omul nu are cum să mai returneze ambalajulă ăla, speculează legea asta și fac profit bunicel. Ar putea face profit și din ambalaje returnabile, dar mai mic.

Și e amuzant cum o lege dată pentru a stimula refolosirea și a penaliza utilizarea ambalajelor de unică folosință stimulează un model de business care tocmai asta favorizează, pentru că așa ies calculele de profit ale comercianților, iar pe cetățeni îi arde totuși u pic de durere în pulă pe temă, sunt complacenți și se supun legilor, dar nu-s fanatici.

Probabil că modelul românesc cu garanție egală indiferent de ambalaj ar putea avea mai mult succes. Dacă nu-i trece cuiva prin cap să propună o ”faptă bună” pe model nemțesc.

Din păcat nici modelul invers, cu o taxă mare pe ambalaje reutilizabile și una mai mică pe cele de plastic nu poate funcționa, că oricum ambalajele de unică folosință ar fi preferate și de consumatori și de vânzători, de data asta din alte motive.

Soluția ar trebui să includă o valorizare care să-i țină pe toți în joc. Joc de glezne, evident. Circuitul banilor ar trebui lungit până la producător, ca să tragă comercianții de producător – gen băi dă-ne banii. Iar producătorul de băituri să plăteasca taxa de ambalaj la stat pe care să o poată recupera parțial, după un număr de cicluri de utilizare.

De exemplu, fabrica Tuborg din Romania are o capacitate de productie undeva la 200 de milioane de litri de bere anual. Nu stiu câtă bere produc efectiv, dar se axează mai mult pe ambalaje de unică folosință, metal, că e mai profitabil. Dacă le pui o taxă nerecuperabilă pe ambalajele de unică folosința, direct la producător așa și una recuperabilă parțial ( tot repet cuvântul ăsta, iar sensul de parțial e pentru a compensa eventualele furtișaguri românești, gen e ok, oricât furi nu o să depășești 100%, n-o să furi bani de la stat), și progresiv în funcție de numărul de cicluri de re-utilizare altfel te uiți. taxa de producție a 400 mil ambalaje ar putea fi 200 milioane de lei. Sau o altă sumă care face procesul atractiv. Dacă cheltuiești niște bani să asiguri un lanț de management al golurilor, iei înapoi să zicem maxim 150 de milioane. Altfel rămâi cu banii dați.

Desigur, acel mecanism nu există, deci nu se vor întâmpla prea multe, ne uitem tot la ambalaje de unică folosință, doar mai bine colectate. Decât nimic…