Într-un timp destul destul de scurt am luat contact cu câțiva polonezi și în afară de treburile noastre am discutat inevitabil despre Ucraina, pretul gazelor și cum e treaba cu solidaritatea.
Aproape toți au pe cineva de partea cealaltă a gardului, mai mult sau mai puțin apropiat; nu de Ucraina e vorba.
Celor care nu au pare că le e mult mai ușor să le dea muie tuturor rușilor, din scutece până la marginea gropii. Cei care au văd situația un pic altfel. Nu-i judec pe niciunii, doar zic, lucrurile se văd un pic altfel când vărul sau părinții soției sunt un pic blocați în Rusia și ai vrea să îi ajuți cumva, dar ești arătat cu degetul și doar dacă gândești asta cu voce tare. În general, Polonia urăște Rusia la modul declarativ și îi urăsc pe ruși, dar nu chiar pe prietenii lor.
Cam niciunii nu sunt perfect de acord cu nivelul la care escalează acțiunile guvernul lor, consideră că ajutorul oferit ucrainenilor e cam mult. Nu-i urăsc musai pe vecinii lor aflați la ananghie, dar regăsesc un sentiment de amărăciune, oarecum normal , în faptul că cetățenii altei țări sunt puși înaintea lor.
Un exemplu ar fi o discuție despre cum spitalele ( și servicile sociale publice ) sunt aproape blocate de refugiații ucrainieni. Era o poveste despre cum într-un oarecare spital asistentele nici nu se mai uită când intră cineva pe ușă, dacă nu vorbește poloneză. Le întorc pur și simplu spatele, întrucât situația e mai rea decât în epoca covidului, au de ales la propriu între cetățenii lor, care uneori sunt oameni pe care îi cunosc dintr-un oraș mic, și ucrainieni. Managerii ( pe ordine primite politic) ii presează să trateze toți pacienții cu respect, problema e că respectul e singura resursă de care sunt plini și sătui în același timp, in schimb nu au resurse din alea care ajută la actul medical, nici fonduri să le cumpere, măcar. Li se promite mai mult decât li se oferă, la modul la care le sunt întârziate salariile, nu și-au primit banii pe orele suplimentare care curg, la fel ca ajutoarele militare pentru țara vecină, dar pentru ei, nu prea.
Li se pare puțin ciudat să observe că ei sunt tratați cam de căcat in timp ce li se cere să ofere respect vecinilor lor aflați în nevoie. Nu îi urasc intr-atât, sau poate deloc, pe refugiați, ci clasa lor politică.
***
Într-o pauză de la ce făceam eu am rămas singur cu CTO-ul unei companii proaspăt achiziționată și pe care trebuie să o ajutăm să se integreze în soluțiile software ale companiei care i-a cumpărat și am discutat mai multe lucruri pe care nu le pot expune din motive de clauze de confidențialitate menționate explicit, sau subânțelese.
Dar pot să spun o scurtă poveste cu legături către mai multe. Compania asta se extindea in Rusia din 2019. Ca să intre acolo au cumpărat acțiuni la o companie rusească ( pe sistemul joint venture) deținută de cineva care avea legături cu actori politici și militari importanți, aka oligarhi. Sigur, clișeul impune să te gândești că așa se fac afacerile in Rusia, dar din experiență știu că nu nu mai în Rusia. In sectorul ăsta de business și la nivelul ăsta, așa se fac afacerile peste tot , pentru că zona e in general controlată de stat și oricum afacerile de genul asta primesc veto de la serviciile de securitate/ informații – inclusiv în România, nu dau detalii dar așa merge și în privat aș putea explica de ce e de înțeles, aspecte strategice.
Ca să își poată implementa planurile, au cumpărat toate acțiunile ( buying out ) de la partea rusească cu o sumă destul de mare, dar era preferabil decât să fie controlați de partea rusească. Au semnat niste angajamente de expansiune, care pe urmă, și din cauza covidului și din cauza aspectelor de ordin politic / oligarhic ( e greu sa miști lucrurile când nu mai e alaturi de tine partea care ungea rotițele ) nu prea se puteau respecta și se uitau la niste amenzi destul de mari. Pentru a prelungi termenele a fost nevoie să facă niște injecții de capital cu titlu de garanții. Chiar și așa situația era destul de riscantă, dar merita datorită accesului la materie prima foarte ieftină, forță de muncă ieftină, norme de mediu mai relaxate ( citiți aici taxe de poluare mai mici sau inexistente ) care se traduc toate în costuri mici și marjă de profit sensibil mai mare, merita riscul, atâta că gradul de incertitudine și costurile făceau situația destul de greu de susținut.
Prin urmare, începerea războiului, când a început mișcarea de retragere de pe piață a mai multor companii , pe de o parte a picat cum nu se putea mai prost, pe de alta, cum nu se putea mai bine. Au ieșit de pe piața revânzând compania celor de la care au cumpărat-o, evident pe mărunțiș, zicea tipul că cu opțiunea contractuală de a răscumpăra o asociere, deschisă timp de câțiva ani și intenția de a o face, dacă lucrurile se schimbă în bine.
Evident, in afară de banii primiți și de faptul că sunt niște active blocate în Rusia pe care nu e sigur cum și dacă le vor recupera vreodată, contractul ăla are garanția pe care o are cuvântul rusesc.
Dar. Oportunitatea de a declara pierderi și de a renunța la o bilă atârnată de picior și de a merge în fața consiliului de administrație și a acționarilor cu explicația “e vina războiului” i-a eliberat de niste greutăți și le-a întărit de fapt pozitia ( se numește cleaning the balance sheet).
Motivul pentru care spun asta e ca să subliniez ( informație pe care am mai auzit-o și pe alte canale de la alte companii ) că războiul ăsta a fost un prilej nesperat de a băga niste probleme financiare sub preș și de a declara pierderi – mascând performanțe anterioare slabe , care erau îngropate în noi proiecte pentru a păstra aparența unor investiții performante , dar cu maturare in viitor.
Mie mi se pare treaba asta destul de interesantă, m-am gândit la ea, dar informații am aflat abia ulterior ( și erau greu de verificat, că nu erau chiar la prima mână, ca acum) , când am și cumpărat unele acțiuni la niște companii, care altfel mergeau prost înainte și au mers un pic mai bine pe urmă. Nu e bai, overall pe tot ce am cumpărat anul ăsta sunt pe pierdere vreo 20%, nu spun asta ca să mă dau mare investitor, ci doar să validez un pic ideea expusă mai sus.
Chestia asta e ca să înțelegeți ca uneori conflictele sunt așteptate, alte ori validate și tolerate și imaginea pe care o vedeți la televizor, cu fețe plânse, crispate și huo, adesea ori ascunde mai multe ca-ching!-uri și “fuck, yes!”
Ceea ce-i trist, dar capitalismul e de fapt un oportunism perfid, deseori.
Poza din feat de aici.
Beton articolul
like mare.