Nu-i rău, nu-i rău

Cum trece timpul…

Acum un an îmi spunea copilul cel mare că are cărți ( în sensul că i le-am cumpărat ) în rafturile din camera ei , de peste 1000 de lire. M-am panicat și am pus-o să calculeze exact, gen un pic peste sau mii și zeci de mii, că mi-era frică că nu am dat atâția bani nici pe țigări, îi arunc pe maculatură. Erau sub 2000 și m-am liniștit, dar acum nu mai sunt liniștit că și-a mai cumpărat cărți de atunci – nu serios, dacă aș vrea să mă apuc iar de fumat, nu-mi mai rămân bani , trebuie să facem ceva, dar nu de asta nu sunt liniștit, că eu am bântuit-o să citească și acum citește și  ce n-am citit eu la vârsta ei și poate la nicio vârstă.

Ci din cauză că mă trezii cu teancul ăsta pe noptieră.

Nu că să le citesc eu, că sunt de copii – David Walliams și Ronald Dahl – pe ăstea le-a citit cred că în primul an cand ne-am mutat aici și nu prea știa engleză, gen ca să învețe.

Dar că “să fac ceva cu ele” , că nu mai are loc de alte cărți prin bibliotecă și nici nu crede că le mai citește vreodată și nici nu le împrumută colegelor, că nu au nici alea 9-10 ani.

-Bine, tată, vrei sa fac mâine grătar cu ele?

Glumesc ,trebuie să fac cumva copilul cel mic să le citească , că nu are același entuziasm și probabil că o să văd cine are nevoie de ele.

Amuzant, când ne-am mutat aici eu am visat episodul asta și am cumpărat două Kindle-uri, că trăim și noi in secolul XXI. Unul l-a spart , altul e fără baterie, dar nu l-a spart citind , nu a citit cred că nici două cărți pe el, nici eu , nici nimeni ( a citit sotia pe unul mai multe cărți). Pe o parte îi dau dreptate , că e un gunoi , da, și ăla Paperwhite cu iluminare și plm.  Pe de alta ne cărăm cu cărți după noi ca sălbaticii. Eu ca eu, că nu târăsc mai mult de una , dar ea umple rucsacul.