Mă iau copiii cu binișorul cât să mă aducă în centrul orașului.
Eu am scheme la mine, cu ”nu, mă, tată, că n-am timp, că iute lucrez în grădină, că nu mai termin până în aprilie și o să dăm de dracu’ cu mă… așa.
Dar ei au alte scheme, că trebuie să ia cumpere o carte, că altceva ce nu poți să refuzi, că le faci rău copiilor.
Absolut orișicare deplasare se termină în ”mergem să mâncăm la Wagamama?” Bă, și-s copii cuminții și nu costă o avere, nu pot să le zic nu, că vreau și io o cană de apă la bătrânețe, dar mă exasperează.
O să vorbesc cu wagamă-sa să învețe să gătească bucătărie japoneză că n-o mai scot la cap, dacă nu o să învăț wagaeu.
Și am stat și am analizat ce le place atâta și după o vreme, am realizat că și mie îmi place că restaurantul ălora , chit că de duzină, nu-i nimic special, dar e unul cinstit. Știi cum e, da, poți găti tu mai bine acasă, dar bucătărie japoneză? Nici nu știu de unde să încep să caut ingredientele, darămite ce să fac din ele.
Să nu ne căcăm pe noi, n-o să înceapă niște romulani să gătească japonez de mâine, deși, la cât de des mergem la ăia, ar trebui. Englezi și mai slabe șanse.
E ca atunci când ai cipcit o șaormărie decentă și ești la o repezeală, sau îți vine poftă și treci pe la ei. Poți să faci și tu șaorma acasă, mă rog eu pot, la o adică, nu știu dacă îmi iese ca la șaormărie, că n-am proțap, n-am multă logistică, dar în fine. Ideea e că durează cât nu face.
Așa și la ăștia. Mâncarea lor vine de cele mai multe ori repede și foarte repede, au niște ceaiuri și sucuri care-s chiar de calitate, iar ceea ce produc nu e chiar varză, sau mă rog, poate fi, dar îi spune kimchi.
Eu va prevad o calatorie prin Japonia ca numai bine se apropie ciresii 😀
Se cere de câțiva ani. Dar cu siguranță nu anul ăsta.
mai asteptam sa isi devalorizeze yenul
Hai ca doar nu o fi gaură în buzunar…