În timp ce pluteam dus într-un somn din fericire nu de moarte, am avut un vis care m-a trezit în niște zguduieli.
Luasem din aeroport un exemplar din NYT, că se terminaseră cele de FT și începusem să citesc un articol despre bombardamentele americanilor și ale britanicilor de ținte ale rebelilor Houthi pe teritoriul Yemenului și am decis că nu mă interesează pe mine prostiile astea, sunt prea departe de lumea aia și cineva trebuie să îi oprească pe ăia de la o distruge pe a noastră. Și m-am culcat cu capul pe ziar, ca tata mare.
Visam că privind de sus pamantul până la linia orizontului , din toate părțile se apropiau, zdrobind și măcinând orice construcție sau structură vie sau nu, in urma lor rămânând doar praf și arătură fină. Visuri de primăvară, sau de iarnă, un fel de apocalipsă agricolă.
Zguduielile care m-au trezit, banale turbulențe, nu erau mai îngrijorătoare decât imaginea lumii resetată de pluguri și tractoriști, dar nici aia nu m-a îngrijorat așa de tare ca aserțiunea inițială că ce treabă am eu cu rebelii yemeniți.
Era noapte și nu se vedea nimic pe geam pentru că nu aveam locuri la geam, dar dacă m-aș fi uitat , cam asta ar fi fost peisajul, cu Yemen la ora 10, distanța – câteva sute de kilometri, gen puteam aruca un pietroi in strâmtoarea Bab El Mandeb .
Până nu am lăsat în urmă bine Cornul Africii , nu m-am întors la visurilor mele demolatoare, și mă gândeam cât de mică a ajuns lumea ( și cât de prost/ ignorant sunt uneori ). Acuma mă uit pe ziar dezinteresat și convins că lucrurile astea sunt departe de mine și după niciun pui de somn întreg sunt cu cizmele în nămolul de care îmi spun că nu îmi pasă.
Bula în care trăiesc doar din noroc nu se sparge acum..
