Am prins doar o știucă

Și sunt supărat pe mine, dar nu pentru asta.

Eu am fost acolo să mă relaxez și m-am relaxat. In prima zi căutam locul de știucă și l-am găsit spre seară, dar până atunci , în căutări, am prins-o pe asta , la lingură. A atacat, am înțepat, am luat-o. Nu mare, 1 kilogram jumătate, nu face cat banii dați pe permisul de pescuit, pe benzina de la   barcă sau pe monturile cumpărate.  Nu contează .

Unii din prietenii mei au prins câteva mai mari.

A doua zi,  știam unde să mergem, l-am întrebat pe tata, platoul pe care îl găsisem seara e “izlazul ăl mare” , scufundat demult în barajul construit in anii 70.  Știam unde e, în principiu, dar nu ne-am trezit la timp.

Nu ne-am trezit la timp că prima zi am mers la pescuit direct de cum am ajuns acasă. Dimineața la ora 8 am ajuns in sat, nici nu am mers la ai noștri să îi salutăm, am mers pe Olt să vedem cum e apa, dacă se poate intra cu barca, sau mergem la Slatina. Se putea. Și pentru că se putea, am mers acasă, ne-am schimbat, eu am programat ceva repede, că îi promisesem unui client,  omul meu a mâncat, tata ne-a pregătit barca și ca copiii de 40 de ani, am plecat la joacă si duși am fost până seara, cu peripeții si tot ce trebuie – aproape ne-am răsturnat cu barca – trebuie să cumpăr alt motor și să îl probez pe uscat înainte să intru cu el în baltă.

Treaba e că am ajuns acasă după înserat, am mâncat și am plecat să dorm,  că eram treaz de vreo 38 de ore. Voiam să nu știu ce, m-am așezat două secunde în pat îmbrăcat,  peste cuvertură, cu șosetele un pic ude și așa m-am trezit peste două secunde la ora 8 și jumătate dimineața, când suna omul meu după mine.

Am făcut atunci un duș și a fost cel mai bun somn pe care l-am avut în ultimele 3 luni.  Asta pentru că tata s-a îngrijit să îmi facă focul în centrală și am ajuns în pat cu 23 de grade în casă, constant, până dimineața.

E o treabă…  Când eram copil, credeam că părinții mei nu mă iubesc. Că eram prost ca toți copiii, de aia.

A doua zi am ajuns târziu unde ginisem locul și era deja ocupat de doi pescari, care vin aproape zilnic cu bărcile în zonă.  Aia e, am căutat știucă în alte părți , dar nu am gasit-o , ea era acolo. Pe seară, tipii au plecat ( cu 8 -10 știuci de fiecare ) ,  prietenul cu care eram în barcă a prins una mare, pe la vreo 4 kilograme și ceva,  alt prieten cu altă barcă a mai prins și el câteva. 

Am stat până s-a întunecat, eu am avut telefoane stinse, tot – nu puteai da de mine, că așa îmi place. Așa de deconectat că am ajuns acasă cu rabla și cu barca tocmai în momentul când tata, saracu’ , se pregătea să dea cheie la rabla lui să plece după noi, că suna și nu răspundeam. Și nu știa ce e cu noi, pe baltă după apus . După o zi întreagă.

Iar aici ăsta sunt eu.  Din copilărie, tata a vrut de la mine doar să îi spun unde plec și când vin acasă. Nimic altceva . Am crescut liber și îi mulțumesc.  Dar nici măcar de atâta lucru nu m-am achitat și de-a lungul vieții m-a tot căutat pe unde eram plecat, ba pe jos, ba cu bicicleta, pa cu mașina. Acuma sunt doar prea bătrân să mă mai ia cu nuiaua, dar suferă la fel de mult.

Dar eu ca eu, am trecut mai ușor peste situație.

Hotărâți că a treia zi îi dăm în cap.

A treia zi am bătut balta degeaba și nu am știut de ce.

Nu m-am suparat atunci și nici acum de timpul pierdut. A fost mișto.

Dacă am prins doar o știucă, duminică dimineața am fost la târg să cumpăr pește proaspăt, prins de pe Olt. Acuma, eu știu că peștele acela nu e prins neapărat cu undița sau legal, dar aș fi mâncat și sunt atât de superficial și duplicitar să nu vreau să fac legătura și să acționez în consecință, când e vorba de burdihanul meu.

Ca orice român.  Am cumpărat biban și crap și a fost foarte bun și nu m-am simțit vinovat cu nimic.

Dar acum mă simt. Pentru că am aflat că în seara când noi am plecat acasă târziu, după noi au venit alții cu bărci și baterii și curent electric și au prins așa la vreo 700 de kile de știucă. Au golit platoul pe care pescuiam noi.

Iar treaba asta mă râcâie. Că i-am plătit pe ăștia cu banii mei, ca să îmi strice experiența de pescuit.

Și nu cred că am să mai fac vreodată asta.