Români până la capăt

In general , nu citesc articole de felul ăsta dar azi da. Și îmi aduce aminte de când copiii mergeau la școală în România, de când eu mergeam la școală în România.

Era la fel – e “nu știu ce ocazie ” – 8 martie una importantă dintre cele posibile; trebuie să strângem bani să-i cumpărăm cadou …

Treaba era așa. Cei mai multi dintre profesori – bărbați sau femei – dar dintr-un motiv care îmi scapă, cadourile erau mai mereu direcționate către doamne – nu meritau niciun cadou.  Din punctul meu de vedere.

Unii da.

Acelora doream să le ofer o floare, o bomboană, un mulțumesc.  Niciodată la modul ăsta cu, hai să strângem bani. La fel cum nu halesc ( în sensul că se ocupă soția ) sistemul din UK, unde la petrecerea unui copil de ziua lui, ceilalți copii merg cu “darul la plic”, bani sau gift card. Faceți, în pula mea, nunți, ca țiganii, de la vârsta aia și terminați cu … In fine, e despre altceva.

Și de cele mai multe ori spuneam “Nu.” Cu consecințele naturale , de tipul celor din articol. Nu îmi pasă și nu mi-a păsat niciodată, și i-am invitat pe copii să facă la fel: Dacă dorești să îi oferi cuiva un cadou, pe măsura dorinței tale, trebuie în primul rând să ți-l permiți, iar în al doilea să te ocupi personal și să îl oferi singur, că aici nu e ca in dictonul de “unde-s mulți puterea crește”.

Așa primesc acum mesaje de la copii , eu fiin în România , ele nu, să le cumpăr mărțișoare , ca să le ofere profesorilor și colegelor din UK. De ce ? Că așa vor.

Aici  nu se obișnuiește, dar copiilor mei nu le pasă – suntem peste tot acasă.

Am plecat după flori, că sunt singurul bărbat din casă și nu are cine “să punem bani”. In magazin , la 8 dimineața, sâmbăta , la flori eram 4 bărbați. Toți români. Da, în UK. Și nu părea să ne cunoaștem niciunii între  noi.