Un egal cât o victorie?

Mi-a dat vreo două bătăi în Seychelles și e evident că dacă pierd în fața copilului de nici 11 ani joc ca o cizmă. Dar a prins curaj.

A venit și, dacă n-am putut să jucăm toți Monopoly, m-a întrebat dacă vreau șah.
Hai.
A pierdut primul meci și a zis că mai vrea, că vrea să câștige.
OK.
Am comis o neglijență și m-a taxat de regină la început de meci. În mod normal, șansele sunt să pierzi, dar copilul e copil, așa că după câteva scheme am taxat-o și eu și mi-am revenit.

A ajuns din nou în dezavantaj, dar pentru că în Seychelles i-am zis să joace agresiv și a văzut că așa câștigi, mă vâna și din poziția de dezavantaj. Agresiv. Așa că am speculat și o mutare a devenit mat.
N-a vrut să piardă și a zis să dăm jocul înapoi 1 mutare, să aleagă altă cale.
OK.

Am tot repetat posibilități până când , într-un scenariu mi-a luat un turn și am restabilit echilibrul.

Fiind un joc prost, ne-am curățat de piese și am ajuns în punctul în care putea să-mi ia ultimul turn și eu pe-al ei, la schimb și am fi terminat remiză, în lipsă de piese. Și n-a vrut. A clocit altă schemă și, din neatenție a pierdut turnul și cu el și meciul. Dar după ce a pierdut turnul și a rămas doar cu regele, n-a renunțat a continuat să se agățe de tabla aia de șah, abia atunci căutând un egal, că mai mult nu mai era posibil.

Nu știu dacă e OK să crești neștiind când ieși mai bine cu un egal, cu un compromis, dar asta e și n-am să-i cer să schimbe ceva, că mă văd în ochii ei – dacă m-am ambiționat, mai bine pierd, decât să fac un meci egal.