Jocuri prostești de oameni mari – și cu bani

Sunt unele rable care pare că nu se devalorizează, ci, dimpotrivă, se apreciază.

Întrebarea numero uno ar fi: Da, da – vreau și eu, cum cumpăr una?

Iar răspunsul e simplu: – Muie, nu poți, că nu e pentru căței.

Prima barieră e, normal, prețul.

However, mă gândeam deunăzi la o chestie – anume că cele mai multe dintre ele, problema e că sunt impractice – că altfel, cam pe acuma, peste vreo 6 luni așa, îmi permit să cumpăr o rablă de vreo 2-300.000 de euro/lire/dolari, să merg cu ea 5 ani și s-o vând mai scump – visul meu.
Vis, că ăia care le vând mai scump, de regulă, nu fac 50.000 km cu ele în 5 ani; în plus, a mea ar fi zgâriată pe toate părțile în 5 ani, cum se întâmplă.

Dar nu aia e problema, problema e că pe vremuri era o companie, Ferrari, ai cărei dealeri practicau niște scheme cu liste, gen nu puteai tu să cumperi un Ferrari nou d-ăla bun, așa că aveai banii de unu.
Eh, ăstea sunt știri vechi, acuma cam toți sunt așa, probabil mai puțin McLaren.
Să cumperi mașină din aia care nu se devalorizează e „cu invitație de la dealer” – anume, câți bani ai lăsat la ei și ce rable ai cumpărat, un fel de premiu pentru cheltuitori – clar nu e schema pe care o aveam eu în cap.
Și nu discutăm de liste pentru mașini superspeciale, în număr foarte mic de zeci de bucăți, nu. Aia ar fi de înțeles.
Vrei Lamborghini Revuelto? Trebuie să fii pe listă.
Vrei Porsche GT3 RS / Carrera S/T? Trebuie să fii pe listă.

Are nenea ăsta ceva clip – e un gunoi de urmărit, fake și gay de la un cap la altul, dar spune o poveste.
Tristă pe mai multe niveluri.
Dacă vrei Porschele ăla, trebuie să dai șpagă la dealer sau să cumperi – mașini de 1-2 milioane ȘI NU NUMAI, ci, când le schimbi, să li le vinzi LOR înapoi, să facă bani de 2 ori cu tine și a treia, te obligă la finance, adică să dai bani și pe dobânzi, în special Porsche.

Cea mai tare e cu dealul pe care l-a găsit el, că îi dădeau unii slot de Porsche dacă cumpăra 3 Taycane noi, care-s niște rable de nu le vrea nimeni și urma să piardă 70.000 de lire la fiecare sau, oricum, așa se lăuda.

Ignorați partea cu problemele de etică, că fură slotul altuia; e amuzant dealul de la final: îi vinde unu un GT aproape nou, mai scump decât prețul de listă, normal, dar nu așa de scump, pentru că îi vinde el direct ca P/E Lamborghini Urusul lui și-i mai scade din bani, că dacă ar vrea acela să cumpere Urus de la dealer ar fi mai scump, dar, în condițiile ăstea, el a plătit totuși pe Urus mai mult decât i-ar fi plătit lui dealerul.
ȘI CU TOATE ASTEA, îi vinde Urusul DUPĂ CE sună dealerul și CERE PERMISIUNEA să-l vândă direct; zice el „nu că ar fi semnat vreun contract care să-i interzică”, dar are status la Lambo și nu vrea să-l piardă. Și-i zice o tanti la telefon că „da, noi voiam rableta înapoi, dar am văzut clipurile tale pe YouTube, ce vrei să faci și, mhai, vinde-o tu” (nota mea: că zici bine de noi și, na – YouTuberul, cel mai puternic om de pe planetă din zilele noastre).

Mie mi-au crăpat două vene să văd toate căcaturile ăstea.
Pentru milionarii adevărați – ăia care pot dispune de milioane în cash – ăstea-s prostii; bagă salariul pe jumătate de an în plic unui vânzător de la dealer și nu mai stă de toate mizeriile cu sloturi și cât ai cheltuit – că n-are nimeni timp, dar e adevărat că, dacă nu se înțeleg cu dealerii – niște pielea pulii, bă –, pot pierde sloturile ălea – pentru că, în țările ăstea, sunt mai mulți bani și figuri decât figuri disponibile, lol.

Puneți asta în contrast cu clipul ăsta. Nenea ăsta își vindea GT RS-ul pe care îl avea de un an sau ceva (înapoi la dealer) – știu povestea, că au filmat clipul acum vreun an sau ceva, aci lângă mine; am fost și io la reprezentanța ălora să văd ce pula mea vând.
Ignorați dramoleta tipică de cerșetori de atenție media de tipul mvai, me-am loat mașina vieții mele, n-o s-o vând niciodată, decât la prima ocazie.

Nu e vorba de asta. E vorba că omul nu e chiar superbogat, dar e faimos. Cunoaște niște neni destul de influenți de la Porsche Germania, prin prisma meseriei, cărora le-a lustruit un pic imaginea și, pe lângă contractele de imagine, poate trage niște sfori și presupun că le trage și le „fură” locul altora care cheltuiesc milioane și pierd sute de mii pe la dealershituri. E mai faimos decât celălalt YouTuber și e și fidel mărcii, spre deosebire de acela care era în jos, că le trashuie ăstora reputația și să le facă pula mare ălpra de la Lambo.

Ideea e că e un joc pe mulți bani – dar un joc prostesc, care creează iluzia de egalitate și le dă putere unor pulifrici.

Nu mă înțelegeți greșit. Nu condamn producătorii, nici dealerii auto jegoși, nici nu sufăr că n-am eu mașini scumpe (hahahahaha, era doar un pretext pentru idee). Ba chiar lucrez pentru unii care fac treaba asta cu exclusivitatea un pic la un alt nivel și nici n-o să dau detalii.
Problema e strict la oameni.
Când preferi să alergi în scheme de genul ăsta ca să „te selecteze” producătorul pe tine, ești un dobitoc.
Adică sigur că e mișto să te selecteze la modul – te sună el: auzi, domnu’, am numărul dumneavoastră de la…, am auzit că aveți bani și noi avem un model nou de la produsul X, exclusivist, vă interesează? Așa da.

Dar nu la modul: dacă cumpărați ceasurile ăstea scumpe, urâte și de căcat, dacă veniți la nu știu ce excursii anoste de fan club pe banii voștri, ne cumpărați 10 tone de rable pe care nu le vindem, poate vă punem pe o listă. Jet, mă! ar trebui să fie reacția oricui și nu, nu cumpărat mașina de la „over”, cu plătit 100k în plus, că „e mai ieftin decât să urci pe scara lor de acces la pula mea” – e energie pierdută aiurea.

Când caști gura la cultul care se întreține de susnumiții influensări, că vai, ia uite ce privilegiați sunt ăia, ar trebui să-mi doresc și eu, atunci meriți să se pișe pe tine un agent de vânzări care stă pe picior să fie dat afară, că nu e în stare să vândă rable normale și vrea să își crească cifrele folosind pârghia unor produse rare pentru a constrânge piața, ca pe timpul lui Ceaușescu – ia și 1 kil de pește la 2 beri, că altfel nu-ți dau.
Efectiv mi-e scârbă, nu de cei care vând – prost nu e cine cere –, de cei care întrețin sistemul, că, deși nu-s săraci, se poartă ca niște săraci.