L-am văzut și p-ăsta, pentru că nominalizări la Oscar. Dar acasă.
Așa.
Deci a luat Oscarul pentru cât s-a scremut Jessie Buckley să să nască 3 copii – zic și io – că am văzut că s-a umplut tot internetul de ”The beautiful chaos of a mother’s heart” din discursul ei de la oscar, practic a făcut un redivivus acolo pe podiumul de premiere. OK. Nu-mi dau cu părerea dacă e meritoriu sau nu, presupun că e, că din celelalte filme nominalizate, nu le-am văzut încă pe toate nu pot io să zic: uite, băi, asta! asta a jucat mai bine!
Soția era plictisită, până la jumătatea filmului mă întreba când începe filmul. Deci pe ea, mama la doi copii, n-a convins-o, ce pot eu să spun.
Meh. Are 7.9 pe imeghebe, soția zice că e mult, eu tot atât i-aș da, dar nu pentru performanța actriței, deși nu e rea. Agnes îmi aduce aminte de lucruri, mă face să mă gândesc la lucruri. Nu la ciumă, nu la motherhood, nu la nașteri – ăstea trec pe lângă mine ca microbuzul școlii pe lângă fie-mea când se uită în telefon. Agnes e pădureancă, îmi plac pădurenii.
Shakespeare era un nene care tot ce voia era ca familia lui să fie bine și el să facă în același timp lucruri care-i fac plăcere.
Filmul e unul artistic, adică de artă, unul mai mult de festivaluri decât de vin cu brânză puțăcioasă.
Dar cred că putea lua Oscarul, sau nominalizările sunt meritorii oricum, pentru ”Costume Design” , ”Production Design” și ”Best Casting”. Filmul e iconic. Că-ți place sau nu , că-ți place Shakespeare, sau nu – mie nu prea, că-ți place Stratford upon Avon/ Warwick , sau Herefordshire , sau nu, filmul imprimă o noțiune de autentic medieval, știrbită doar pe la câteva colțuri pe unde mai apar platforme betonate ( n-o să dau cu spoilere).
Mie mi-a plăcut enorm, deși nu cred că e un film de la care să aștepți Oscarul pentru cel mai bun film, sau cea mai bună interpretare – dar e o producție artistică reușită – părerea mea.
