Într-o lume paralelă oamenii merg la cinematograf de mai multe ori să vadă același film . In lumea aia , cinematografele sunt niste locuri mișto , curate, cu preturi accesibile , au Nachoși buni și filmele nu au jumătate de oră de reclame înainte să înceapă.
In universul paralel in care trăiesc eu se întâmplă pentru că uităm ce le-am promis copiilor.
Într-o lume paralelă , oamenii nu uită niciodată nimic, cu siguranță nu uită alți oameni, nu îi șterg din memoria lor complet după un număr de ani, care nu sunt chiar veacuri.
Eu trăiesc într-o poveste în care ieșind de la filmul cu pricina am zâmbit, recunoscând două persoane importante, chiar și după ce timpul și-a făcut loc prin crăpăturile vieților lor, ca și prin cele alei mele.
Se spune că nu ne alegem rudele, că părinții și frații ne sunt dați. Sigur, părinții, dacă nu ești adoptat, îți sunt dați, altfel ai putea să ți-i alegi, dacă nu cumva ești vândut. Și frați poți primi cadou de la părinți, dar altfel îți poți alege și alții.
4 ani de liceu și parțial ceva timp după, am fost câțiva colegi ca frații. Apoi timpul și-a făcut loc, a creat distanțe și a ridicat între noi culmi, ce ne umbresc orizonturile.
Într-o lume paralelă, facultatea reprezintă cei mai frumoși ani, în lumea în care trăiesc eu , a fost liceul, anii de facultate au fost doar printre cei mai grei și ar fi posibil să mă întâlnesc cu colegi și să nu îi mai cunosc. Cu aproape oricare.
Sunt un om care nu prea țin vii legăturile adică nu mă lupt cu timpul, iar asta e o intenție, iar, în universul ăsta, mă costă viitorul și mă face să înțeleg lucruri interesante.
Am zâmbit și am dat bună ziua celor două persoane pe care le-am întâlnit, întrebând-o pe mama surorii mele din liceu, un pic stânjenit, că îmi era clar din privire că nu știe cine sunt, “dacă e mama Cxxx”.
Au trecut aproape 25 de ani de atunci și ne-am mai văzut o dată la nunta fiicei ei. Nici pe C. nu am mai văzut-o de mai bine de 15 ani.
Nu mă așteptam, dar viața este așa și de aia pedeapsa de închisoare pe viață e de fapt limitată la 25 de ani.
După atâta timp nu te mai știe nimeni. Dacă mai ești în viață, pentru oamenii cu care ai pierdut legăturile ești o fantomă.
Într-o lume paralelă, când vezi pe cineva după atâta timp, te bucură și îți manifești bucuria să revezi oamenii ăia, dar atunci când două lumi paralele se întâlnesc poți observa că, de partea cealaltă a realității, tu nu exiști și nici măcar nu e vreun gol în locul tău în vreo poză. Timpul reface toate pozele și umple golurile cu nisip, până când rămâne doar nisip.
Într-o lume paralelă, aș fi cerut un număr de telefon sau ceva de la persoana comun apropiată, doar că atunci când nu mai exiști, nu mai e nimic comun, sau apropiat.
Realitatea îmi arată că planul meu de a trăi o viață discretă sau o sută de vieți discrete a funcționat, dar pe undeva și împotriva mea.
