Cuvânt înainte
Eu când am ajuns prima dată în țara asta – cu munca, că dracu ar fi venit aici ca turist, am luat-o de jos, ca orice român salahor care se respectă. 690 de lire pe zi, dar salahor, cu zbor pe Luton cu Wizz , că British era scump, cu autocarul National Express până la Milton Keynes si de acolo, cu rata până la Gara Oxford. Și de acolo taxi, că na, mergeam totuși la un birou unde știau ăia cu cât mă plătesc. Iar de locuit am locuit pe shared, ca orice lache flaușat, într-o cameră dintr-o casă distrusă, plină de studenți faliți. OK, am făcut asta doar prima săptămână timp de luni până joi, după care mi-am luat ceva cameră de B&B sau apartament, sau casă, cum se nimere, dar am inceput de jos și să nu vă aud!
And I am not above that!
***
Eram pă plecătoare in vacanță , din București la Bridgetown – pă Barbañdos. Cu escală la Londra. De 17 ore…
Cred că i se făcuse dor soției de casă, că e vacanța ei, nu am comentat.
Io am zis cândva la mișto că să luăm autocarul până acasă , da in ziua faptei i-am propus să rezervam un taxi, dar cică nu, că nu am fost niciodată cu el și să vedem cum e.
Aha, să vedem de unde îl luăm, i-am zis eu lu @animaloo pe WhatsApp, că știam că el a venit odată la o bere din aeroport fix cu ăla. Că el nu mai știe, a întrebat în aeroport.
OK, noi nu, că noi suntem localnici. Și am bănănăit mai bine de o jumătate de oră după el. Nici nu ne grăbeam nicăieri, dar și timpul …
In fine, am ajuns, pe net costa un bilet 24 de lire, la șofer 26. Deci 52.
A doua dimineață am plătit 80 ( 73, dar na!) la taxi pe retur. Cu taxi sau cu mașina personală durează 45-50 de minute , dacă nu e omor în trafic.
Statia de autobuz e cam low cost, mireasmă de autogara Militari ( că dacă zic 1 Mai din Rm. Vâlcea nu știe lumea) din anii 2000-2010, nu știu cum e acuma. Adică gunoi un pic pestilențial ( e și val de căldură și când e așa se imput gunoaiele in Anglia, că ăștia nu sunt pregătiți pentru asta ) , numai mucuri de țigară – zice soția că avea impresia că suntem gunoieri. Și standardele noastre, dar asta e realitatea. De-acolo am plecat și nu vreau să uit. Ca să nu mă întorc, dacă am de ales.
Bă, autocarul ( coach – in engleza britanică) civilizat , modern, un Irizar destul de recent, cu aer condiționat blană, șoferul civilizat și total neaglomerat, dacă ne-am strâns 12 inși de la toate terminalele. Și am făcut, conform promisiunii, 1 oră fix, până la gară, într-o zi de vineri.
De acolo am mers cu bagajele, ca niște turiști low cost să mâncăm la un restaurant și am luat, da, rata, până acasă, că dacă luam.un taxi ne-ar fi costat deja cam cât ne-ar fi costat un taxi din aeroport acasă.
De când am atins solul – ora 17:00 , până am ajuns la gară, s-au făcut 2 ore și 40 . Pană am ajuns acasă era 9 seara. Am și fost oprit de securitate la pașapoarte, pe motiv că sunt prea șmecher să pot trece prin controlul automat, iar handicapații ăștia nu prea mai au vameși umani, și aia care sunt sunt cam inumani, dar orișicum. Să fi luat taxiul la 7 fără ceva eram acasă. Tot trebuia să ieșim în oraș să mâncăm, dar zic.
Ce vreau să spun e că transportul în comun, în ceea ce mă privește e din capitolul secolul trecut, dar aș putea ajunge , nu mă văd, dar știu că aș putea, prins din nou în paradigma sărăciei, dar nu de voie, și problema nu e mediul – în rata către casă erau o familie de britanici de soi, cu patriarhul îmbrăcat în vestă verde și beat muci, avea glume mișto cu copiii – sunt OK cu asta, ci timpul. Ajungi “să plătești” cu două ore din timpul tau pentru 16 lire.
Ca de obicei, nu am sfaturi, doar observ că în timp ce eu aleg asta, ca un socialist de catifea, majoritatea lumii trăiește așa, sau mai dificil . Ghinion.
