Mă aflu în circumstanțe indescriptibile, la o masa, în fața unor vase cu alcool.
-Dansezi?
M-ar întreba cineva.
-Nu, sunt cu mașina.
Subtil?
Hai, mai bem un pahar?
Nu. Atât. Sunt cu mașina.
Legea din România zice că nu ai voie să te urci la volan după ce bei orisicatusi de puțin. Bine, ai voie să te urci,nu ai voie să conduci.
Legea e proastă cu spume.
Pot să exemplific cum pot conduce mai bine după 200 de coniac decât obosit vraiște, sau dacă sunt obosit și mă revergorez cu 50-100 de tărie, decât dacă nu, dar nu fac lobby pentru băutul la volan. Nu am un obiectiv în asta.
Problema e că după ce beau 2 pahare pot să argumentez cum pot conduce exemplar și după 4. Iar după 4 mi se pare că nici 8 nu e un număr mare. 2 la a treia ți se pare un număr mare?
Pula mea, asta e legea, de băut mai beau, trebuie să am grijă să nu mai fie în sânge când plec cu mașina, sau să nu mă prinză. Cu siguranță e vital să nu fac vreun accident cu vreun gram de alcool în sânge, că am belit-o.
50 de tărie și două pahare mai mult goale de șampanie se metabolizează în circa 3 ore. Vor fi trecut minim dublu până dau prima cheie.
De mic am fost priceput la chimie.
La serviciu, la un test psihologic era o întrebare “capcană” , dacă cred că pot să merg cu bicicleta după zece beri.
Tehnic, depinde când mă întrebi, înainte sau după ce am băut berile. Însă eu știu precis.
Am răspuns clar că nu cred. Am încercat, însă data trecută nu mi-a ieșit prea bine.
Cineva zice că e whisky-ul prea tare și cu cola nu e bun. Ii spun să îl îndoaie cu energizant.
-Păi am auzit că nu face bine.
-Eh, e bun, n-ai treabă.
-Ai băut tu?
-Da, n-am avut nimic. S-a mai întâmplat să mă alerg cu poliția pe urmă, dar nu m-au prins.
Pot să conduc la 140 și să întorc cu frâna de mână, e bun energizantul cu whisky, zic.
Aici ar fi multe de spus, dar am amintiri care mă leagă și deși s-ar fi prescris până acum demult, dacă ar fi fost ceva, e bine să rămână la stadiul de fabulație, nu declarație scrisă.
Persoana înghite în sec, mă întreabă dacă de curând. Ii spun că nu. Îl bea așa, fără energizant. E îngrijorată, probabil, mergem acasă împreună, iar eu probabil conduc, dacă nu, conduce cea cu care îmi împart viața și care-i e fiică. Și eu aș fi. Cer cuiva:
-Îmi dați și mie apa?
-Nu mai e.
Râde.
-Bine! Cum doriți.
Zic și mă uit după o sticlă de altceva.
-Cu mine trebuie să veniți acasă, nu?
Melodie care se aude peste tot în jur.
“Eu sunt băiatul lui tata și beau vinul cu găleata”
Nu-i nicio exagerare. Mă pocnește râsul.
Mă lovesc amintiri. Și nu sunt din Vaslui.
Mai știți, băi, băieți, butoiul lui tata din care scoteam în găleată pe întuneric, că nu aveam lumină în beci, și nu vărsam nimic? Ba chiar, dacă mai rămânea ceva, puneam înapoi în butoi, beat, fără pâlnie, fără să vărs ceva.
Mai știți? Nu-mi va răspunde nimeni, suntem toți “oameni serioși” acum.
Nu ca handicapații ăia care și-au scris acum 1000 de ani pe buci Paște Fericit de Paște, s-au aliniat și si-au făcut poză.
Tata, acum vreo 20 de ani( da, eram copil):
– Bă, tată, unde s-a dus tot vinul din butoiul ăsta? ( n.r. vreo 400 de litri)
– O fi intrat în doagă…
Deh, căldură, vară .
Acum 20 de ani:
-Bă, scoți, mă și tu “un pahar” de vin?
-Bă, nu știu, mi-e să nu vadă tata, că mai verifică nivelul în butoi.
-Păi, punem apă în loc.
-Ce-ai, mă, data viitoare să-l bem cu apă? Mai bine mă prinde.
Atât cu amintiri, am să scriu o data un articol întreg cu bețiile copilăriei și adolescenței. Ar fi de o carte întreagă dar nu am răbdare. Nu cred că am.
