Educatia si Violenta. Partea III.A – Fuga

Din seria de mare succes ( in sensul că m-am vazut șters din liste de facebook – pagubă în ciuperci) “aceste cuvinte ne doare” .

Titlul mai potrivit ar trebui să fie

Drumul către libertate și repede înapoi

Nu era prima oară când îmi furam o mamă de bătaie, aia a fost când cred că aveam vreo 3, sau 4 ani. După ce mă încuiasem ( de mai multe ori) în camera unde țineau părinții paharele și farfuriile primite la nuntă ( adică ălea bune) și făcusem petrecere grecească pe-acolo și deși mă sărise tata cu câteva rânduri de bătaie, că-i eram simpatic mamei și cred că și el se vedea puțin în ochii mei, m-am mai și enervat că nu știu ce nu făceau pentru mine și-am început să ma trântesc cu curul de pământ și să urlu că ce se întâmplă aici, ei nu mai știu cine e șeful în casa aia? Și mi-a fost arătat, scurt și la obiect.

Era însă prima oară când mi-a spus să plec, dacă nu-mi convine. De fapt, nu știu dacă mi-a mai spus altă dată. Mi-a mai spus că mă duce la centrul de copii handicapați și dacă te uitai cât de mult puteam degenera și ca ce fel de animal mă puteam manifesta, ar fi putut fi de înțeles ( iar eu spuneam mereu ”du-mă, dacă nu mă poți crește!” -#takenostepsback)

Prima idee mi-a dat-o tata

Eh, atunci, venisem de la școală, aruncasem ghiozdanul și plecasem cu niște consateni după căpșuni, in perioada imediat post-comunistă. Căpșunii ăia nu-s ca ciupercile să crească așa prin poienițe și păduri publice, ci mai degrabă erau tarlale întregi foste ale CAP-ului, restituite și mai foștilor proprietari, sau în curs de restituire. Dar pe vremea aia sentimentul de ”al nostru” al tuturor era foarte prezent, așa că noi mergeam pe câmpurile cui or fi fost cu găletușe, culegându-le roadele și infruptându-ne până ne căcam pe noi, iar asta nici măcar nu-i o hiperbolă.

Și cum umblam noi pe câmp hai-hui, nu știu cum, dar brusc s-a făcut noapte și n-apucasem să mâncăm toate căpșunile, așa ca am mai bântuit un pic și pe nocturnă până nu mai vedeai nimic, și-abia apoi luat iar drumul spre casă, dar nu chiar în grabă să ne despărțim că tocmai a doua zi ne mai puteam vedea.

La care m-am întâlnit cu tata pe drum, mă căuta în beznă cu bicicleta lui, semicursiera roșie. Și când m-a întrebat unde am fost i-am spus senin unde.

Și mi-a zis să mă duc de unde am venit, atunci, plus un ”futu-te-n cur pe mă-ta” obligatoriu, pentru direcție. Iar asta nu mi-a convenit și-am început să plâng, că eram mic și prost; trebuia să plec – dac-aș fi știut numai! Dar după aia am început să iau timid opțiunea în considerare.

În plus, am fost și pedepsit cu niște nuiele la palmă, sau curele, nu mai țin minte. D-ăstea corective.

Și se tot țineau lanț corecțiile ăstea, le primeam mult mai punctual decât își primeau ei avansul și lichidarea de la fabrică, din moment ce nu prea sunt eu omul să recunoască autoritatea. Și nici tata nu era atunci omul s-o cedeze unui pulifrici. Pățăști. Acum vad că fac copiii mei ce vor cu el. :/

Nu, nu prea sunt unul din copiii ăia abuzați, la care vine tac-so beat acasă și îi face grămadă, fără motiv. În primul rând, nu îmi amintesc să-l fi văzut venind beat acasă ( dac-o fi venit vreodata eram eu prea ranga să-mi pot da seama, lol) și în al doilea rând e ca motive avea mereu. Unele erau obiective,nu eram musai pedepsit pentru o faptă ce merita bătaia, deși unele cam meritau, dar țin de personalitatea mea de copil/om enervant, care poate să scoată dracii și din îngerii lu’ Cristos. Genul ăla de copil care o caută cu lumânarea. Nu, nu e sindromul Stockholm, nici nu aș fi spus asta acum ceva vreme, dar am și eu copii și știu exact cum funcționează.

Avem un conflict și n-am să cedez niciun metru de teren până nu vor fi trecut toate tancurile Rusiei peste mine și nu voi mai avea nici argumente nici puterea de a mai ridica vreunul. Nici nu contează dacă am vreo urmă de dreptate. Am să-ți arăt degetul mijlociu până mi-l tai.

Eu voiam să fiu liber, să fac doar ce vreau eu, că eu eram cel mai deștept din toată familia aia de proști. Dap. Și se termina cu câte o smetie în bot. Sau mai multe.

Până-ntr-o vineri, prin clasa a V-a, când mă întâlnesc cu prietenul meu cel mai bun din copilărie, care-i cu un an mai bătrân, pe-atunci doar mai mare, cu care făceam genul de activități pentru care eram pedepsiți, normal, și-l găsesc că era foarte supărat că și pe el l-au umflat ai lui recent. Și-l umflau tot sistematic, normal. De aia zic că nu eram eu excepție. Așa era educația pe atunci. Erai căcăcios și n-ascultai ce ți s-a spus, ți-o luai în pifometru, nu stătea nimeni să te întrebe dacă, vai, poate ești afectat psihologic sau pula mea. Marș la căcat, nu dă nimeni doi bani pe mimoze.

Așa cum și trebuie, dacă mă întrebi pe mine, acum , om cu copii.

Planul

Și omul era foarte supărat, că nu se mai poate așa și-mi zice că ar trebui s-o tăiem de-acasa, că ce pula noastră e asta, dictatura părinților. Eu n-o mai furasem de ceva săptămâni bune, eram aproape corectat de-o perioada ( aveau și-ai mei ceva limită de stres și o cam pricepeam, dacă aveam chestii mai importante de făcut decât să iau bătaie), dar oricum știam clar că în una din săptămânile următoare e inevitabil să nu fac eu ceva pentru care să merit să fiu pedepsit, iar dacă mă și prind, cum nici nu recunosc fapta, dacă nu au martori sau dovezi clare, și nici pomeneală să-mi cer vreodată scuze, tot acolo ajung și eu. Așa că mi s-a părut că, da, e o idee nemaipomenită, mai visam și eu la asta însă nu prea aveam curajul s-o spun tare, că mi se părea că-s prea mic. Dar tipul a fost tot timpul mai întrerinzător și curajos decât mine pe linie de decizii în viață. Și bravo lui. Eu tot timpul am avut nevoie de plase de siguranță. Care costă timp și efort.

Și mai era o chestie. Noi eram cam săraci, morții ei de tranziție, nu găseai o jucărie calumea prin casă sau prin curte și ideea era că ne ducem noi de-acasă direct la sârbi ( țara aia care pe atunci se mai numea, parcă, Yugoslavia) să muncim și să ne cumpărăm jucării. Că tatăl prietenului meu făcuse asta cândva(nu cumpărase și jucării, dar jumătate de treabă tot știam cum se face), deci era mizilic.

Trebuia doar să ajungem in Serbia. Geografia României o cam știam, că beleai pula cu Petrișor sau cu baba de nevastă-sa, într-a IV-a, dacă n-o învățai și chiar fusesem împreună la granița cu Serbia într-o tabără la Herculane, de după clasa a II-a, cu excursii la Orșova, la Cazane…

Știu, nu se pupă asta neapărat cu tranziția și sărăcia de mai sus, dar să trecem peste, părinții noștri vor fi încercat ei cât de cât să facă ce puteau pentru noi și să ne mai ofere și alte lucruri pe lângă bătaie.

Da’ nu de-ajuns, nene, că noi meritam mai mult, eram copiii minune, d-ăstea.

Și hai, ne-am fixat termen de plecare ”mâine”, adică sâmbătă, că ce atâta planificare. Mergem la Vâlcea, luăm trenul către Drobeta Turnu Severin ( cu schimbare la Piatra Olt), acolo sau la Orșova coborâm, trecem Dunărea înot, că oricum învățasem să și înot în tabăra aia de-acum doi ani și mă mai perfecționasem câtuși de puțin și pe Olt, cred că băgam 20 de metri în linie dreaptă înainte să leșin. Amicul meu era în schimb mult mai bun, cred că el înota 40-50 de metri fără probleme.

Dunărea e mai mult de-un pic mai largă de atât și curge mai repede decât Oltul la mine în sat, dar ce contează. Ăstea-s detalii, improvizăm că suntem români, românii sunt cei mai deștepți și mai descurcăreți din univers, sau cel puțin așa învățam noi la școală atunci.

Și totuși mă gândeam că noi nici nu știm unde e gara în Vâlcea gen, o să dureze o vreme până ne descurcăm , poate nu reușim să plecăm în prima zi din oraș , poate nu e tren sâmbătă. Poate.

Avea tipul un prieten la casa de copii , nu stiu în ce circumstanțe se cunoscuseră, dar îl mai luau ai lui din când în când vara ( nu l-am mai văzut din primăvara aia) și a zis că e ok, că mergem la el, la casa de copii. Oricum și la casa de copii e mai mișto decât la noi, că pe ăia nu-i bate nimeni. Aham. De aia când ești copil ești prost și lumea pare o portocală.

Ce să mai, ne facem planul că părinții noștri pleacă la serviciu pe la 1 după-amiază, noi luăm autobuzul, ori ăla de 2 și zece , ori ăla de 3 și îi dăm drumu’, nu stăm să pierdem vremea. Luăm și noi ce bani om avea pe acasă și vira.

Plecarea

Sâmbătă dimineața mi-am făcut meticulos temele, că am zis că eu nu plec de-acasă cu ele nefăcute! Am așteptat nerăbdător s-o taie ai mei la serviciu și m-am pregătit repede. Am șterpelit 1000 de lei de pe frigider (era vreo 1000 de lei biletul de autobuz pana la Vâlcea. Aveau ei mai mulți bani încuiați în cutia mesei din camera bună, și știam și cum să desfac încuietoarea aia, însă nu plecam de la ei să le fur banii, să se pișe pe ei, mă, eu mă descurc singur. Mai aveam eu vreo 1500 ”strânși” și asta e.

Și părinții prietenului meu avau ceva mărci prin șifonier, dar nici el nu i-a luat pe ăia, noi voiam să mergem să muncim noi. A șterpelit tot ceva sumă din asta mizeră cu care poți să sugi pula, ne-am întâlnit și hai să mergem, dar aveam o mică problemă. Eu am un frate și-l aveam și-atunci, și era cam mucea așa, avea vreo 6 ani și se ținea după mine. Trebuia să scap de el cumva.

-Auzi, bă? Noi mergem până la magazin să cumpărăm o minge. Ne întoarcem și jucăm fotbal. Hai, așteaptă-ne. Nu prea a vrut el, dar am luat-o la goană pe drum, privindu-l cum se împiedică în lacrimi că iar nu-l iau și pe el, iar îl las singur – și ne-am depărtat de casă, după care ne-am suit în autobuz, care a venit la marele fix, când aveam nevoie de el; dar nu de la noi din stație unde ne cunoștea toată lumea, ci de mai la vale. Artiști.

Cumpărat bilet – da, nu te întreba nimeni unde pula mea te duci la 11 ani neînsoțit, mai călătoreau copiii așa pe vremea aia, nici măcar nu glumesc – ce specie de handicapați am devenit între timp.

O noapte la căminul de copii

Repede am ajuns în autogară la Vâlcea. Ne-am plimbat noi de idioți o vreme prin oraș, iar după niște cercuri aiurea – eram atât de sălbatici, habar nu aveam de orașul ăla, să mai fi fost acolo vreo 5-6 ori, dar degeaba, iar pe vremea aia nu se inventaseră Google Maps și Waze, dacă nu știai, întrebai.

Și n-avea farmec să fi mers țăranii la oraș fără să fie cocalari maxim, că da, erau din ăștia și pe vremea aia. Am auzit la Radio Vâlcea 1, ceva emisiune cu dedicații și m-am gândit că ar fi o idee foarte bună să dau și eu o dedicație pentru fraierii de părinți care mi-or simți lipsa – o pulă, ei erau la serviciu. Trebuia să știe lumea că am rupt lanțul robiei și, da, am făcut chiar asta, am cheltuit o monedă argintie de o sută de lei să fiu cocalar în direct la radio. După care am plecat de la telefonul public din centru ca și când totul merge conform planului.

Nu știu cum, dar am ajuns la căminul vieții și am întrebat de B. Cu care ne-am întâlnit și căruia i-am spus planul nostru măreț de să-i futem pe părinți.

El nu prea era de acord cu noi, aproape că-i venea să ne trimită acasă în șuturi ( era mai mare), dar pe de altă parte el nu era așa de aventurier ca noi. În fine, a fost de acord să dormim o noapte la el în cameră, cu ceilalți copii, mai mult ca ne-o convinge s-o întindem înapoi la părinți, că măcar noi avem părinți care se interesează de noi.

În căminul ăla nu știu câte camere erau , dar era un bloc P+2, iar la 2 erau ținute fetele, încercau ăia să facă cumva să nu rămână borțoase mai înainte de 14 ani. Se lingeau câte 2-3, printr-un grătar metalic cu băieții mai golani și mai mari, dar sex mă gândesc că era mai dificil să faci în condițiile alea.

Seara venea o asistentă socială, le dădea de mâncare și făcea prezența. De mâncare le dădea o eugenie sau un pachet de biscuiți de cu seara, că obezitatea nu e bună. Înainte se mânca cu atenție mai mare la calorii, vă spun. Da, se numea sărăcie.

Noi mâncaserăm bine acasă, înainte să plecăm, dar copiii ăia și-au împărțit eugeniile cu noi și mi s-a părut cool. Cred că puteam trăi în stilul ăla. Cât am stat ascunși în patul de sus în timpul prezenței mă gândeam că aș putea trăi o viață la căminul de copii. Muult, mult mai mișto decât acasă. Măcar eram la oraș, aștia făceau baie aproape zilnic, astea.

Călătorului îi stă bine cu drumul

Duminică dimineața înainte de 8, că eram matinali, i-am zis lui B. că vrem să ajungem la gară dar nu știm unde e , că noi luăm trenul către Drobeta, viitorul nostru de succes nu așteaptă după leneși . Ne-a mai rugat de două ori să ne întoarcem acasă și ne-a dus, că nu te pui cu nebunii.

Ajunși în gară ne spunem pa, el nouă ne spune să mergem dracului acasă și pleacă dezamăgit. Noi, hai să vedem ce trenuri sunt și unde. Hai să cumpărăm ceva de mâncare că parcă ne-au rămas burțile mici. La banii noștri și doi covrigi erau scumpi. Așa că cumpărăm unu’ și îmi vine minunata idee să mai mai fur unul pe lângă ăla pe care l-am cumpărat. Dar cum aveam fețe de aurolaci și experiență zero în ciordit de pe tarabe, m-a ginit vânzătorul și a venit de mi l-a luat că ”nesimțitule, așa te-a învățat, mă, mă-ta? Să furi?” Meh, nu chiar, eu chiar am planuri mai bune, dar deh, mi s-a părut la îndemână. Aia e, l-am împărțit pe ăla dacă n-a mers. Nici n-am mai încercat vreodată să mai ciordesc ceva din vreun magazin de-atunci, că mi s-a părut că nu merită riscul și e mai mare jena pentru nimic. Dacă tot furăm, zic să merite.

Eh, hai totuși să vedem ce trenuri sunt, dar mai întâi îi văd eu pe tata și pe tac-so că merg pe peron prin gară la 20 de metri de noi, către noi, cu niște priviri cam disperate, și parcă păreau că ne caută. Ei nu ne văzuseră încă, îi atrag atenția colegului și ne pitim în spatele gării până trec ei. Iar dacă tot era un tren în gară, care mergea în direcția opusă, către Sibiu, ne suim în el nu mai stăm, că așa e olteanul, dacă-i arăți gara se suie în tren.

Între timp părinții

Aproape că ne-au prins ăștia – nici fugiți de acasă nu scăpăm de ei, bă.

Dar mă tot întrebam , cum au ajuns ei tocmai atunci tocmai în gară de mai să dăm nas în nas? E aproape imposibil.

Păi hai să vedem, că am aflat pe urmă și are mai mult sens s-o spun acum că e bine să vedem lucrurile și din varianta lor. Mă rog, eu știu mai multe despre ce au făcut ai mei, dar presupun ca tot cam aia au făcut și-ai lui.

Au venit pe la 00:30 de la schimbul doi, au ajuns acasa și l-au văzut pe frate-meu dormind singur. L-au trezit, iar ăsta le-a spus că am plecat cu B. ( tot B. o să-i spunem și prietenului meu) să cumpăr o minge.

Natural, au presupus că probabil sunt la el, se mai întâmpla asta, dar nu am rămas totuși atât de târziu și presupun că tata își freca mâinile să-mi fută o mamă de bătaie, când mă aduce acasă dar supriză.

Eh, atunci a devenit groasă treaba, că lipseam amândoi. Și le-a albit un pic părul, lui tata și lu tac-său, căutându-ne toaaată noaptea, mai întâi prin toate șanțurile din comună, c-om fi murit, apoi pe la Olt. Apoi au aflat că ne-a văzut cineva în autobuzul de Vâlcea și au mers vreo 25 de kilometri pe jos până pe la Slăvitești tot căutând în stânga și în dreapta.Timp în care, cel puțin eu, am dormit liniștit, că n-am procesor de conștiiță și, sincer, consider că am făcut bine ce-am făcut, nu regret nimic, bine le-am făcut – să țină ei minte. Și cred că țin, pân-or muri :)).

Serios. Și acum la 35 de ani cu copii, consider asta. Am greșit ceva mai încolo, dar revin. Doar că tot i-a educat treaba asta o fărâmă, iar părinții trebuie educați la timp și obișnuiți cu realitatea.

L-au sunat și pe un unchi să-l întrebe dacă-s la el, sau la alte rubedenii. Pe urmă tatăl lui B. s-a gândit că poate-poate am mers să ne întâlnim cu celălalt B. că pe altă lume nu cunoștea fi-so pe acolo. Logic. Iar drumul către căminul ăla, de unde veneau ei, trecea prin gară.

Dar eu mă așteptam la mișcări din astea spectaculoase de la tata și eram cu ochii mei de vultur în 4. Când mă gândesc că mă joc cu copiii de-a spionatul și încearcă să se ascundă de mine și să se amestece printre alți copii prin parcuri, mă ia răsul. Mai au mult de învățat. Mult.

Ar fi fost chiar de căcat să ne ginească ei primii, să ne ia ca din oală și să ne umfle într-un mare stil.

Eh, oricum, noi mergeam în direcția opusă cu trenul și trebuia să facem alt plan. Unde merge trenul ăsta? La Sibiu. Cum pula mea ajungem la sârbi de acolo? Pe la Jimbolia. Sunt trenuri din Sibiu acolo? O să vedem când ajungem, că internet nu era pe vremea aia.

Restul în episodul următor, că deja am scris prea mult pentru un articol.

Send to Kindle

13 Replies to “Educatia si Violenta. Partea III.A – Fuga”

  1. deci mai sunt si altii! 🙂 bine ca a fost cu happy end in sensul ca nu ai murit. e nasol sa vezi spaima parintilor dar si mai nasol e sa o traiesti.
    presupun ca nu ti-a disparut vreodata un copil

  2. Nu mi-a disparut, dar nici nu prea-s ca tata din mai multe puncte de vedere. Copiii nu dispar. Ei sunt furati, fug sau se pierd, nu neaparat in ordinea asta. E bine sa stii care-s motivele pentru care s-ar putea intampla una sau alta si ce poti face pe tema.

  3. Acum sa zicem ca e mai greu. Mie mi-a disparut copilul inainte de mobile. Nu vrei sa stii groaza. Nu a mai venit de la scoala. Soc. Toata familia pe strazi, telefoane peste tot( pe fix) , eu la capatul celalalt al orasului…
    Ce se-ntamplase : facuse o cadere de calciu la sf orelor si invatatoarea a dus copilul la policlinica. femeia a intrebat daca e cineva acasa, copilul i-a spus ca nu pt ca era cam lesinat in momentul ala; taica-miu deja era in drum spre politie… A fost foarte naspa.
    Asta-n calitate de parinte. Pe partea filiala l-am vazut pe taica-miu cum plangea si i-a crescut barba in 24 de ore cand frate-miu a furat masina ca sa fuga la sarbi si s-a rasturnat cu ea pe la Herculane( prin 87-88) si nu puteam sa-l dam disparut de frica sa nu traga militia in el Cum zicea continuu ” sa nu pateasca nimic copilul da-o naibii de masina| ( apropo a facut-o praf)

  4. Inteleg si sentimentul de pierdere si grija, da’ eu sunt mai relaxat defel.
    Exemplu> Intr-o seara eram la ceva bowling prin Baneasa cu niste prieteni, sotia si una din fete, ca cred ca n-am avut cu cin’ s-o lasam atunci. Si de la un moment dat a devenit nesuferita (c-asa-s copiii) si nu ca nu ne mai puteam relaxa noi de ea, dar stii cum e, ti se face un pic jena fata de ceilalti, ca nu e copilul lor si n-au de ce sa te suporte cu el.

    Asa ca i-am zis sotiei c-o duc la un loc din ala de joaca. Am gasit unul la parter, dar nu era din ala cu tarc, cu echipa care are grija de copii. Era un pustan care lucra acolo, mai mult sa nu fure copiii jucariile, cred, sau ceva si l-am intrebat daca poate s-o supravegheze el. A zis ca da. I-am dat 20 de lei si-am plecat. I-am lasat numarul de telefon sa ma sune daca e ceva.
    Nu mi s-a parut si inca nu mi se pare nimic in neregula. Copiii sunt uneori atat de nesuferiti incat i-ai trimite chiar si in grija unui popa, sa-i aduca putin pe calea cea buna.

    Iti dai seama ca odata ajuns din nou la bowling m-a intrebat sotia daca e totul ok. I-am spus ca da, si cui am lasat copilul si au lovit-o HTA-ul si parkinsonul pe loc.
    Oh well…

  5. chiar si in grija unui popa, sa-i aduca putin pe calea cea buna. ”

    POPA ?? Ba, asta nuuuuu ! 🙂

  6. Ce ar fi putut face părinți tăi pentru ca nimic din astea sa nu se fi întâmplat?

  7. Cum adica nimic? Unele din astea e bine ca s-au intamplat.

    Ca sa intelegi cum vine treaba asta, desi a explicat Alin un pic aici, un copil, barbat, sotie, pleaca de acasa cand nu prea mai vede de ce ar mai sta.
    Ca sa pleci, tre’ sa faci un efort. Nu faci efortul asta decat daca crezi ca-i mai bine decat ce-ai acasa, sau daca esti aventurier na, caz in care, crezi oricum ca-i mai bine decat ce-i acasa.
    Prin urmare tre’ sa ii arati cumva ca cam are de ce sa stea, daca are si daca vrei sa stea.

    Eu de exemplu ii spun copilului ca-i iau tableta, sau ca-i iau “drepturi” daca face pe viteazul cu mine. Dar mai intai i-am oferit-o si am grija sa ii amintesc asta.
    Si alte chestii. Cand stiu ca n-am reusit ceva ce m-am angajez sa ofer – ca se mai intampla, nici parintii nu ating toate targeturile, mai fac si ciocu’ mic, nu pula mare mereu. Nici macar nu stiu daca-i bine, sau daca-i de-ajuns, dar imi place sa fiu impacat cu mine.

    Ai mei erau cam saraci si ofereau cam putine ca sa-mi poata lua chestii. Sau cel putin asta era perceptia mea pana la un punct.
    Prin urmare, nu-mi luau, ma pedepseau facandu-mi viata mai de cacat decat era deja.
    La un moment dat faci un statement, poate exagerat, un fel de “auziti, ba? ia mai du-va in pula mea, ca n-aveti cum sa stati 24 de ore cu ochii pe mine si imi bag pula, daca chiar nu va pasa”.

  8. Brrrrr, mi s-a facut pielea de gaina.

    Ce sa zic, ma bucur ca nu mai sunt vremurile alea. M-a amuzat cu #takenostepsback, ca fix asa faceam si eu. :))

    Bineinteles ca am fost batuta si eu. Cand intrebam de ce ma bat, imi spuneau ca asta nu e bataie, cateva palme acolo, si ca daca nu incetez primesc si mostre din celelalte variante: cu cureaua, cu furtunul de la masina de spalat…am auzit ce-i drept de o gramada de lucruri inventive cu care poti bate copiii, din fericire doar auzit.

    La scoala, pe langa ca nu m-au batut pe mine, dar nici nu am vazut prea tare batai. In general tras de par, maaaxim 2-3 palme, dar rar si doar pana in a 6-a asa. Cred ca s-a nimerit asa, ma indoiesc ca parintii cuiva s-ar fi opus si am auzit prea multe povesti sa nu imi dau seama ca asta era realitatea anilor aia.

    Aoleu, sper ca nu ne lasi inca un an-doi sa aflam ce s-a intamplat dupa ce ai fugit! :))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.