Subiectivismul din nostalgia pentru comunism

Nostalgia pentru comunism e o poveste simplă de marketing, versus realitate și memorie selectivă ambele cultivate atât în discursul public cât și cel privat.

Generațiile mai vechi au estompat selectiv perioada anilor ’80 , mai ales că anii 90 au fost și mai răi, iar pentru unii și anii 2000 au fost răi. Practic au trăit 20-30 de ani de sărăcie cruntă din care doar 10 au fost în comunism și din care anii 60-70, care i-au prins, au fost probabil mai buni.

Comunismul nostalgicilor arată ca în poza asta.

Nu ca în asta.

Diferența e una cantitativă și vag de perspectivă.

Paradele erau la ocazii și erau regizate și cosmetizate, iar cozile și neajunsurile erau permanent și nu erau nici regizate iar cosmetizarea era doar în raportările către centru.

Am rămas surprins să aud, zilele trecute, că soția nu știa faptul că cartela nu reprezenta o alocație de hrană gratis, cum mai e acum cu cardurile pentru persoane defavorizate, ci că produsele ălea le plăteai, că rația nu era un ajutor social, ci o restricție de consum.

Tuturor ne lipsesc bucăți de informație, că unii le-au uitat, că dintre cei mai tineri nu le-am știut niciodată și e dificil de reconstruit acum, contextul nostru, o poză care s-a rupt acum 30 de ani.

Pe de altă parte am urmărit un pic din clipul ăsta de pe presshub și m-a poticnit un soi de râs dureros ca o injecție cu penicilină. ”Facilitățile medicale în România, formal, există, dar numai formal.” Ascultați-o pe doamna asistentă pe 4 decembrie 1989. Bănuiesc că documentarele de felul ăsta erau tocmite de publicațiile străine cu imboldul și colaborarea ”agenturilor străine”, în vederea pregătirii revoluției, dar oricum.

Bahhaaha, sănătate gratis. Am una de zis și despre asta.

Și încă una: ”Copiii sunt repeziți, foarte des mănâcă bătaie absolut de pomană, fără să merite…

Bahhahaa #2, deci cine a zis că nu se mânca bine în comunism? Cum sună asta azi ”fără să merite”. Dacă vă întreb pe oricare azi ”când merită, bă, copiii bătaie? ”, ori nu știți să spuneți, ori vă fofilați, ori aveți răspunsul pregătit cum că nu merită niciodată.
Eh pe vremea aia problema era că luau bătaie și când nu meritau , ”din cauza condițiilor de stres în care trăiau părinții lor. ”. Acum nu se mai acceptă asemenea scuze, poate și pentru că nu mai trăim în stresuri similare, ci altfel de stresuri.

Dar cea mai tare și cea mai tare e asta:

”A reușit să facă din fiecare om, fiecare membru al acestei societăți, din fiecare familie, să facă o unitate individuală, care să nu poată să coopereze, sau să se alieze cu altă unitate de acest gen. Datorită faptului că oricine bănuiește pe celălalt, nu există loc unde să nu fie spionat cineva”.

Oamenii ăștia aveau atunci ( 1989) undeva la 45-50 de ani, nu-mi dau seama exact că pe vremea aia oamenii arătau mai bătrâni mai devreme, dar generația asta.
Și spune nenea cu bască că ”acum 15-20 de ani, adică atunci când erau tineri, anii 1970-1975, când a fost comunismul ăla regretat ”românii erau un popor aproape fericit, plini de speranță în viitor și nu aveam niciuna din problemele pe care le avem acum. Generația mea era o generație căreia îi plăcea să cânte să danseze, să râdă, să meargă în excursii. …. Nimeni n-a putut să creadă că românia va ajunge la așa o înapoiere, atât din punct de vedere cultural cât și din punct de vedere economic. Dar nimeni n-a făcut nimic, pentru că n-avem tradiții de luptă. ”
Și ultima:

”Și nici compasiune nu merităm, pentru că totuși ar trebui să ieșim afară cu topoarele și cu cuțitele, să facem ceva să terminăm o dată cu această politică numită asuprire.”

În retrospectivă, poate ar trebui să nu mai minimizăm eforturile sociale ale revoluției, așa confiscată cum a fost ( A murit Iliescu?), că la nici o lună o parte din români au ieșit cu ce-au avut din casă, pe urmă s-au bătut cu minerii de câteva ori ( alți români mai prost informați și educați și venind dintr-o paradigmă diferită), pe urmă în repetate rânduri cu jandarmii – efectiv cei mai proști români cu carte de muncă întru menținerea ”ordinii publice”.

Dacă acum rezistăm într-un soi de societate puțin diferită este și din motivul ăsta al unei mai bune preocupări și îngrijiri pentru libertatea noastră și pentru că am deprins cronometrul și obiceiul ( prost, o boală – dacă e să-l crezi pe Iliescu) alternanței la putere, care nu lasă regimuri să se înrădăcineze și care permite comparații, răzgândiri și o re-evaluare a vechilor valori, chiar dacă subiectivă.

Nu mă îngrijorează atâta nostalgia pentru comunism, cum nu mă îngrijorează nostalgia pentru fascism/ legionarism, cât mă îngrijorează acțiunile de interzicere a acestor nostalgii , prin lege.