Haine Scumpe: Cum mă sabotează soția

Am muncit lunile astea, nici nu vă spun cât si cum, dar va spun de ce.

Acum 1 an, pe toamnă-iarnă, veneam din UK cu rabla și am oprit în hAustria , la Parndorf la outlet/satul ăla de magazine de haine, să văd dacă au ceva ieftin și bun.

Nu. Efectiv nu. Nu mergeți acolo, numai gunoaie. Zic așa și că am năduf pe austrieci , dar oricum.

Nu e că nu aveau lucruri ieftine, e că erau gunoaie ieftine, gunoaie scumpe – soția își ia lenjerie de la unii care nu știu cum se numesc, dar nu i-a găsit în UK, doar in București ( efectiv merge la București să își cumpere chiloți și sutiene, nici măcar nu glumesc, am făcut exercițiul ăsta, mers special pentru asta cu mașina ).  Ăia erau și acolo, dar nu a cumpărat nimic , că a zis că au numai chestii nasoale.

Eh , hainele care mi-au plăcut , erau câteva , foarte puține, dar erau nene la preturi gen 300-1000 de euro bucata. Ce outlet, bă.

S-o fi întâmplat și ceva cu gusturile mele în ultimul timp, nu zic nu, dar oricum, numai haine nepurtabile, in rest. Adică mai bine cumpăr fast fashion de la Zara /H&M sau Tom Tailor , magazine obișnuite.

Am văzut un parpalac mișto. Bă… Mișto… 300 de euro și eu nu mai merg la birouri. Și nu mi-a venit să-l cumpăr, că lasă, că la anul,  că. Cum fac io.

Hai pa-pa-pa-pa-pa și gata, am scăpat de cumpăna asta.

Până anul asta când am fost in Paris.  Mă gândeam că ne-a prins o ploaie, am intrat într-un magazin de haine cu 4 femei, 200 de euro.

Ieftin! Dar eu nu știam atunci, atunci înca mă gândeam.

A doua zi am aflat.

La piața Clichy e un magazin de haine de calitate, europene. Nu de lux, bă. Doar de calitate. Nu Vuitoane, Geox, astea mai așa.

Mie îmi plac și pantofii și hainele ăstora de la Geox, italeeni, deh. 

Văd un parpalac de ploaie expus pe manechin, pe model “detectivul Columbo” , cum îmi plac mie.  NU așa de frumos ca ăla din Parndorf, dar  frumos. Cu ăla din Parndorf nu am făcut poză, cu ăsta nu v-o arăt că râdeți de mine.

Si am zis că e frumos, dar așa de Window shopping.

M-a luat soția de mânecă că hai-hai , să intrăm . Ce să intrăm, mă , că era 299 de Euro, ce să intrăm! Puteam să zic un nu hotărât, dar nu am zis, că așa sunt eu, doar mă trag pe cur.

Am intrat , m-am uitat, frumos totul, fără cusur, dar aveam un “nu” în brațe de mă cocoșa. Și arici în buzunare.

Personalul extraordinar de serviabil ( la preturile ălea…) , că stai că să vezi – și băi, aveau haine mișto, nu trențe.

Întreb de parpalacul ăla din geam, pe mărimea mea.

Noo, c’est trop large pour vous et nous n’avons pas un autre.

Beton! Nu-l iau!  Dacă nu e bun?!

Că hai, că probează-l, până îți aduc eu altul care cred că vine mai bine. Dar cum să nu probez?! Cu mare drag, dacă știu de la început că nu îmi e bun! Am motiv obiectiv de refuz.

Mi-a adus altul care a venit perfect, nu că mai bine , perfect de 160 de euro!  Dar eu,  care vedeam numai sute cum zboară de pe mine, am inceput cu din alea, că da, dar știi, eu pe ăla din geam îl voiam, că e frumos și detectivul Columbo…

Îmi venea OK, mai puțin mâinecile care erau lungi.

Zice domnul că asta nu e nimic, că pot scurta mânecile acolo în magazin.

Da, extraordinar, dar aveam eu una pregătită, că noi plecăm , nu locuim in Paris și este deja aproape de ora închiderii. 

-Nu, nu, că dacă îl luați, îl modificam în 20 de minute. 

Meaaam! De ce am intrat eu aici? Cum mai ies eu din incurcatura asta?

Sărac, cum pula mea să ies.

Voiam să fug, dar soția se uita după niște adidași, tot de la ăștia și nu pot să fac din astea.  Nu e că nu aveam bani, dar așa mă simțeam, ca și când nu aș fi avut și aveam așa o presimțire că iese rău.  Ca cu basca! 

In retrospectivă, cu basca a ieșit bine.

Vine soția și îi spun râzând  doar pe exterior, că dacă mi-o modifică aia, o cu-hu-hu-hu-mpar.

Mă pune să îmbrac și jacheta pe care mi-a adus-o ăla, vedeți mânecă in articolul cu puști cu apă, și că îmi vine foarte bine , trebuie să o cumpăr și pe aia.

Nenea ăla era lângă noi, se uita la noi, și în loc să îmi spună că ce urât îmi stă cu ea, ceva de genul “parcă ești luat de pe Olt, unde vrei să mergi îmbrăcat cu asta , băi Trolea” ea că nu , că îmi stă așa de bine și că trebuie să o cumpăr.

Nici lacrimi nu mai aveam să plâng, că se evaporaseră de la panică

Zâmbind , i-am spus că da, o cumpăr și pe aceea , dacă soția zice că îmi sta bine.

A  venit și ea cu o pereche de adidași foarte frumoși , cei mai frumoși, și aia a fost – 640 de euro, nu am platit in 5 ani pe haine atâta.  Și nici nu mai plătesc ! Nici chiloți nu mai îmi cumpăr, umblu la curul gol de acum. Mi-a adus frate-meu niște cămăși care i-au rămas mici că merge la sală, să le probez eu,  așa  că unui sărac ce sunt. Nu prea sunt bune că eu merg la restaurante și na.

Nenea de la magazin a zis că la banii ăia poate să îmi deducă TVA-ul dacă nu locuiesc în Uniunea Europeană. Ce Uniunea Europeană , că eu locuiesc în Marea Britanie, am rezidență, acte , tot. I-am dat, mi-a făcut foaie de redus TVA-ul la vamă. Măcar atâta, că e ditai TVA-ul la suma asta.  Mi-a bandajat un pic portofelul spart, cu schema asta.  Și m-am gândit eu atunci. De aia bă, se duc toți bogații la shopping la Milano, la Paris, că ei cumpără hainele pe export , fără TVA. Sigur , ar trebui să plătească TVA-ul la ei in țară, dar lasă.

Doar că soția a plecat de la hotel , când ne-am întors în UK, încălțată in adidașii ăia, că dacă sunt frumoși?

Si la vamă la “ce-aveți de declarat” i-am zis că “o-hoo, am de declarat. Banii, vreau banii! Uite actele.”

-Că unde sunt produsele?

-Păi, unele în portbagaj, le scot acum dacă vreți să le vedeți , adidașii uite , îi poartă soția.

Se uita tanti vameșa la mine râzând  ca la prost.

-Păi nu merge așa, că nu se aplică la produse pe care le folosești pe teritoriul Franței, ci doar la cele exportate.

Adică să fi fost în cutiile lor, că aia înseamnă export , doh.

Păi, măcar la jachete.

-Circulați, circulați. Data viitoare.

De ce nu îmi spune și mie cineva toate regulile de la început.  Deci aia, preț final 640 de euro .

Nu o să uit șocul asta toată viața mea. Și de aia scriu aici , ca daca uit , să îmi aduc aminte.

Aseară am fost să cumpăr un frigider din oraș și , deși aveam vreo câteva perechi de pantofi bune, unii nepurtați, am apucat încălțat în ăștia , cu care merg prin curte și pe la pește și la ceva muncă. Și care sunt rupți.

Îi am de vreo 5 ani, nu au costat mai mult de 50 de lire.

Am intrat și până la Carrefour să cumpăr lapte de cafea, cafea, un bax se cola zero, că ăștia la țară nu prea au fără zahăr decât la sticle mari, un 6pack de beri corona și nu mai știu ce. În magazin lumea era mai bine îmbrăcată decât mine , că sunt de la oraș. Se uitau cam așa. Mă remarcaseră. Și se uitau la mine ca la săraci și mă simțeam OK.  Le-am zâmbit și pe dinăuntru, nu numai pe dinafară.