București, gotta love it.

Pe drumul care despărțea copiii de casă și-i făcea să se uite cu nicio bucurie la faptul că se întorc în București, care să înceapă școli, care grădinițe, am aflat că dacă ideea de a ne întoarce în orașul ăla e frumoasă cu crăci și ghimpi, măcar plouă, să mai spele din jegul lui.

Bine, amuzant e că nu ploua nici picătură-n oraș, ci-n dormitorul fetelor ❤❤❤, de la apartamentul de deasupra, iar ce spăla nu ține, în general, de București, cât de locatarii de deasupra, pe care i-am informat acum vreo lună, când am mai fost în oraș, că s-au umezit tavanele și că să binevoiască să repare. Dar, aparent, nu s-a putut, că știi cum sunt treburile ăstea, necesită efort, nu ți se întâmplă ție ci unui necunoscut de care te separă o cușcă Faraday din beton armat, care pe lângă descărcările electrice filtrează cu brio și orice urmă a existenței vecinilor și, în fond, cui nu-i prinde bine o ploaie, când se știe că e de la dumnezeu. Era și păcat că am fentat inundațiile de pe străzi când au fost potoapele din timpul verii să nu am și eu partea mea de umezeală.

Nicio problemă, nu-i o surpriză, rezolvăm, doar nu era să mă-ntorc în scârboșenia asta de oraș ca acasă, doar oamenii nu plătesc salariile familiei pe 5-10-15 ani, înghesuindu-se să cumpere un apartament pentru altceva decât tradiționala și apreciata viața la bloc, unde toată lumea se uită în sus și constată insipid că tradiția chiar înseamnă ceva în România.

Construiți mai multe blocuri, vă rog, să ne-ajungă la toată lumea.

Dacă știam ceva cu siguranță, foarte repede după ce m-am mutat în București este că cei ce-și doresc să locuiască într-un apartament, de bună voie și nesiliți de vreo împrejurare, sunt unii pe care selecția naturală a ratat cumva să-i filtreze.

Ma simt ca si cum as pleca înapoi ieri. Nici măcar nu pot da vina pe cineva pentru nodul în gât de marimea unei tumori pe care mi-l trezește orașul ăsta cu fiecare ”bine ai venit înapoi, tinere!”. Așa e aici. Mă obișnuisem cu ideea că deîndată ce ies pe ușă, orașul ăsta scoate tot ce-i mai rău în mine și e destul. Acum e suficient să mă uit în sus.

Mă obișnuisem cu ideea că reușesc să țin Bucureștiul în afara pereților casei mele. Oh well, Bucureștiul câștigă mereu, acum se scurge peste mine în picături de jeg din tavan, mâine va intra pe sub ușă cărat în vintre de vreun gândac rătăcit, oricât aș încerca, Bucureștiul e ca un creep care nu poate fi vindecat.

Te lupți cu el până devine parte din tine și nu-ți mai pasă, până picăturile din tavan și mirosul de mucegai fac parte din ritualul și ingredientele cafelei de dimineață.

Așa trimiți copiii la școală. Poate că nu e bine să le placă la fel de mult acasă.

Zicea bine doamna, după ce am achitat, că s-a plictisit si-ar trebui sa vindem aici, dar mi s-a parut cam asa.

Parca m-a plictisit si eu totusi.