Se vede luminita unei noi vacante

Anu’ viitor e anu’ meu. Je aleg si platesc, preferabil nu cu viata, vacanta aia doar cu sotia din anul care vine.

Din 2014 ma chiorbelesc cum sa ajung in Socotra. Acu’ cand e cu hipsterisme cu alea. In 10 ani de-acum incolo cand razboiul din Yemen se va fi sfarsit probabil si tara aia va intra si ea cat de cat in randul lumii, insulita asta va deveni fara indoiala un punct turistic intens si va fi schimbata de turism.

In ultimii ani nu a fost nici gand de a te apropia de insula aia, desi am vazut ici colo poze pe insta, desi cele mai multe-s vechi. Dar lume merge si zilele astea pe insula. Putina lume.

Prima oportunitate cat de cat credibila pare sa fie cu nenii astia din linkul de mai sus in martie anul viitor. Probabil costa pe la zece mii dă dolari, cum ar zice Gigi si e greu de spus daca merita, pentru ca punctul ala pe harta e mai mult o Fata Morgana si nu exista nici macar un argument ne-emotional pentru care as vrea sa fac asta. Dar acum, e pe bucket list si pana la 60 de ani sau ceva este un “I am going to get there!”

Din pacate pentru mine nu prea se pupa cu planurile curente asa ca probabil va trebui sa mai astept 2 ani, pana cand vine iarasi randul meu.

Stiu ca nu intelegeti. Pentru mine, un copil de la tara, sa ajungi in locuri greu de ajuns e ca moda aia cu maratorul, care a cuprins recent planeta, de vezi mai multi maratonisti amatori intr-un parc, decat jucatori de miuță si tenis cu piciorul adunati.