Ce las în urmă. Cireșele de aur. Și anul ăsta sunt sărac.

Iar plec de-acasă nostalgic, după doar o săptămână, cu ochii umezi, ca o pizdă dezorientată, trimisă de tac-său să se mărite. Pe mine nu mă trimite nimeni, mă mân singur.

Ajuns acum o săptămână seara în fața cireșului de mai și văzându-l chel, fără urmă de fruct 🍒, stăteam cu mâinile în șold și mă gândeam :

Futu-te-n cur pe mă-ta, Prâsleo, e tipsia goală anul ăsta; îl tai, futu-i crengile lui sterpe de pom.

Dar m-a calmat tata că e ok, s-au făcut ceva cireșe, dar pe unele le-au mâncat cocoșarii ( păzea zmeul, Praleo ) iar din celelalte mai are mama puse bine un castron. Bune și alea decât nimic.

Avea. Le-am lins.

Dar căpșunile nu sunt toate mai mari , dar mai bune decât alea de la Sainsburry.

Erau, le-am halit și pe ălea cu copiii.

Vișine, ca-n bancu’ ăla, din părți, că e prea devreme și nici prin pom nu par prea multe, când s-or coace și alea.

Am tot așteptat să se coacă cireșele de iunie și am tot mâncat din ălea care de-abia pârguiau , mai mult de necaz și de oftică decât de bune.

Lunile astea, aprilie, mai și iunie sunt cele mai frumoase din țară și eu pierd cel mai mult din ele.

Venit cu mucii târâș din UK și apoi din Suedia, mă plimb pe stradă în tricou de la 8 dimineața la 8 seara. Nu e încă vremea de țânțari , nici nu-i prea cald să ieși din casă deși copiii stau jumătate de zi in casă că cică le e cald. Fi-le-ar UK-ul ar dracu’ cu vremea lui.

Auzi, cald la 25 de grade. E numai bine.

Și flori și iarbă .

Casa asta e mult mai mică decât cea din Reading . Dar asta e …eh, a lui tata, dar e ca și cum m-am născut acolo . Mi-am petrecut verile acolo . Și-am să mă întorc. Cândva. Nu simt că îmi trebuie vacanțe altundeva. Nu îmi trebuie palate, hoteluri și alte figuri, dacă am asta. O vreme.

Râdea lumea când zicea Dragnea ( înainte să îl aresteze ) că Europa e invidioasă că el face satele românești mai frumoase ca pe cele din vestul Europei . Încă nu suntem acolo, dar când mă uit la mine in curte și pe stradă, mai că îmi vine să îl bat pe umeri: ” Bravo, bă Dragneo, ai făcut treabă bună, ține-o tot așa, că n-au ăștia in UE ce am eu acasă “.

Ma uit din nou înspre apus in timp ce o iau din loc doar să constat că vine vara și nu mă găsește acasă.

Găsesc din ce în ce mai puțin un motiv pentru ceea ce fac, iar asta nu-i a bună. Că planul e pe mai mult timp și e greu să urmezi un plan de care incepi să te îndoiești.

Viața paralelă de acasă înflorește și se trece fără mine, în timp ce eu mă trec creând un viitor căruia nu îi aparțin, iar viitorul meu se risipește, în umbra celui al copiilor.

Copiii cresc, ca pomul Paulownia din fundul grădinii. De ăsta am grijă automat cu o baterie de 9 volți, un controller și niște țevi, de copii am grijă semi-automat , cu niște tufe de bani și timp consumat.

Gândindu-mă că data viitoare când ajung aici se vor fi dus dracului și vișine și coacăze și aronia și poate mai prind două trei zmeure pe trecute și niște mure, nu-s mulțumit nicicum.

Simt că trăiesc viața remote. E chiar ce mi-am dorit, iar asta e amuzant.