Sindromul Tourette

Din 25 Septembrie

(Am uitat să-l programez pentru publicare)

Căcat, uitasem că sufăr de înjurături compulsive și credeam că mi-a trecut, dar București, my love…

Pentru că e nemaiauzit pe aici să faci un contract de vânzare, să semnezi, banca să pună banii în aceeași zi într-un cont deschis tot la ei special ca să meargă treaba ca unsă, înseamnă că-s blocat un pic mai multe zile. Numai asta le ridica libidoul unor pitici care îmi hărțuiau creierul.

După ce strânsesem tot de prin casă, inclusiv draperii și perdele, ia și pune-le înapoi să mai dormi două nopți în așteptarea mașinii cu pâine. Doar că soția are o idee mai bună, gen ”nu te duci tu la țară? eu n-aș sta în București”.

Pula mea, mă uit că tre’ să conduc iar 360 de km dus întors și mă costă și motorina, de-abia venisem duminică seară, dar pe de altă parte mai umplusem un portbagaj de căcaturi pe care voiam să le las oricum la frate-meu. Haida, că mă ia capul în casa asta pustie.

De ce nu m-ar lua pe stradă. Băi, a fost cum a fost până am ajuns pe la Victoriei, să ma sui pe pasajul de la Basarab. Atunci mi-am dat seama, că fiind cam ora 17:00 am ajuns fix în jumătatea turmei de oi care merg în Militari City Residence si Drumul Taberei.

Vai.de.pula.mea. M-as fi întors dar nu aveam pe unde. Am ajuns repede la ieșire, pentru o zi de miercuri, doar o oră și ceva am făcut de-acolo, în total 2 și-un pic de când am plecat de acasă. Aha.

Dar câte claxoane am auzit. La un moment dat, după vreo două minute pe pod, deschid geamul să discut cu un domn de lângă mine , care il claxona pe altul că ”îi tăiase calea”. Ghilimelele sunt pentru că totul se întâmplase la mirobolanta viteză de mai puțin de 1 km la oră, practic, era supărat că i-a luat locul la coadă. Acum eu știu că la viteza asta , 4 metri mai în spate ar putea însemna că ajungi acasă cu un sfert de oră mai târziu, dar ăsta claxona inutil și disperat de 1 minut. Chiar și dacă îl convingea pe ăla să-i dea locul înapoi , n-avea cum.

Și-l întreb pe distinsul domn, care a luat coptiele de pe claxon:

-Există vreun motiv pentru care claxonați de un minut întreg?

-Păi nu vezi, bă, că se băgă ca nesimțitul în fața mea?

-Dacă nu se băga era cu mașina de-a curmezișul pe 2 benzi și ținea pe toată lumea în loc.

-Și ce treabă am eu, trebuia să intru în el, futu-i morții mă-sii!

Dap, aia trebuie că era o idee genială. Am închis geamul și mi-am văzut de drum. Vreo 2 minute, până au început să claxoneze toți ca apucații – dracu știe de ce.

În încă 10 minute am ajuns să iubesc bicicliștii. De motocicliști nu mai zic, cred că-s cele mai educate ființe pe două roți. Pentru că , chit că filtrează traficul din mers, măcar o fac atent, cu viteze mici de depășire, față de viteza coloanei, s-a mai învățat și lumea cu ei și le facem loc.

Iar bicicliștii, unii mai au cască, unii nu, unii mai semnalizează și se opresc din filtrat traficul când te-ai pornit de pe loc, alții nu, futu-i în gură de cretini, și te trezești cu ei pe lângă oglindă fix cand vrei să te dai mai acana, ca să-i faci loc vreunuia cu rabla, până să-l apuce dizenteria de claxoane.

Dar sunt toți niște sfinți pe lângă hoarda de trotinetiști care venea din toate părțile. Bă, cred că cei mai proști și mai proști dintre corporatiștii ratați, care lucrează în Pipera și locuiesc în Militari, că nu te poți numi chiar de succes, sau inteligent dacă faci asta, și-au luat trotinete, că s-au gândit ei că-i o idee fantastică s-ajungă mai repede acasă.

Care mai de care mai fără căști, fără vreo luminiță, se băgau chiar și prin spații foarte strânse gen agățau oglinzile la rând și le mai arătau și muie șoferilor care-i înjurau, cu o mână pe ghidon, se înțelege.

Până am ajuns la Leu, deja mă apucase și nu mai aveam nici prepoziții fără ”băga-mi-aș” și ”căcat” și nu mă enerva atât traficul cât claxoanele și restul cretinilor ca mine, care stăteam blocați ca vitele în țarc. Începusem să înțeleg și să intru foarte bine în pielea animalelor din București.

Nu trecuseră nici două ore întregi și deja simțeam că-mi crește păr pe spate, mă mânca curul iritat de babuin, pe scaunul mașinii și îmi era foame de o banană.

Și mi-am dat seama de o chestie. Lumea râde de noi că suntem provinciali în București. Bă, eu când am ajuns în orașul ăla știam să înjur chiar și birjărește, dar nu așa ca acolo și nici nu prea înjuram defel, că nu prea aveam de ce. Și e frumos să te abții, chiar dacă ești un pic cu capu’.

Acolo am fost uimit să descopăr că înjuratul și crizele de isterie sunt un mod de viață, un fel de care urlă mai tare și mai enervant. Habar n-am dacă asta e o apucătură nativă a bucureștenilor, sau a Bucureștiului; cred că nu.

Îmi place să cred că Bucureștenii erau niște domni civilizați, pe cât se poate în România, na – dar că aglomerația și problemele date de înghesuială și prea multe animale în orașul ăsta face să ne lovească agorafobia și sindromul Tourrette. Îmi place să cred că dacă Bucureștiul ar fi un oraș aerisit – nici nu mai știu să zic ce oraș, în zilele noastre, că s-au aglomerat toți din zonele rurale, dar orișicât, viața ar fi mișto, fără nervi, fără claxoane, fără accese de furie.

Că oamenii ar putea sta în coadă jumătate de oră pe 3 mile, cum mai stau deunăzi în Reading când mă înturnez după ce duc copiii la școală și că o dată ajuns unde ai treabă, ziua poate fi în continuare ok, nu-ți ies toți monștrii pe gură de-nspăimânți și spurci totul în jurul tău.

Dar e un gând futil, oricum. Consumul ăsta e mediu, nu instantaneu.

De la ieșirea pe autostradă am apăsat rabla ca apucatul până pe aproape de viteza la care nu mă mai susțin nici permisul nici cauciucurile off-road și-a durat un pic până am realizat că gata, s-a dus, acuma sunt singur, acum e ok, mă pot relaxa, nu-i nevoie să fiu eu bivolul șoselelor.

Ajuns acasă, după 4 ore de condus, am realizat că merită. Merită să dorm singur în casa mea departe de plaga care ne afectează pe toți în București.

Am dormit o noapte, am lucrat o zi, m-am întors tot noaptea, ca să fiu singur pe stradă, am mai dormit o noapte în casa cu pereții goi, chircit pe canapea, acoperit cu o pernă mai mare ca să simt diferența.

Cât am stat în București , în ultimele zile de dinainte să vând, fie am lucrat din casă, fie am ieșit pe centru, sau la film, să mănânc, să ma plimb, cu frate-meu sau singur. N-am prea văzut oameni fericiți, oameni bucuroși, oameni mulțumiți. Nu i-am văzut nici înainte, dar nu îmi păsa de ei, eu sunt doar cu ai mei. Ce am realizat, însă, uitându-mă în oglindă, e că nici eu nu mai râdeam prea des, altfel decât isteric.

Singurul lucru bun ( în sensul de util, altfel nu-i bun deloc, ci caustic) pe care ți-l dă orașul ăla e ura. 2 ore în trafic și pleci încărcat de ură de poți să-l rupi pe genunchi și pe John Cena.

Cred că, dacă te simți învins de viață, dacă simți că nu mai ai motivație să faci chestii, ai nevoie să iei un avion până la București – e ieftin, când nu se întorc copiii în vacanțe și e mai scump – închiriezi o rablă ( ai putea să mergi cu taxiul, dar nu e aceeași chestie) , și conduci 2 ore în marea migrație înspre sau dinspre Militari.

După care te poți întoarce în ring, oriunde ar fi acela, cu bateriile încarcate și pregătit să-i mănânci la micul dejul pe toți care-ți stau în cale.

Un fel de El Camino Santiago ( nu filmul, superficialilor!), dar pe dos.

Nu știu când sau dacă o să mai scriu chestii despre viața din București. Chit că sigur mai ajung în zonă, probabil peste o lună să mă tund, nu râdeți, mă simt oficial dezombilicat de el.